Pan Tadeusz
de Adam Mickiewicz(2005)
5 min lectură
Mediu
Fragmente II
Cînd, slab, elanu-i simte copitele prea grele,
Cînd iepurele simte că sîngele-i se-nchiagă,
Cînd șoimul nu mai vede, cînd cerbul n-are vlagă,
Cînd vulturului ciocul, ca arcul coroiat,
I-e gata să se-nchidă pe veci, în dumicat,
Atunci, spre cimitirul acesta vin să moară;
Rănită sau bolnavă, chir cea mai mică fiară
Dă fuga, ca aicea, în patrie, să piară.
De-aceia-n codru, omul cît poate el pătrunde,
Nu află stîrv sau oase de fiară nicipeunde.
Se spune că-ntre fiare, la ele-n capitală,
Sînt bune obiceiuri și-o bună rînduială;
N-au fost nici vătămate de legea omenească
Și nici proprietatea n-avură s-o cunoască,
Ce lung prilej de certuri în lumea noastră-i doară.
Nu știu nici de dueluri sau arta militară.
Ca-n raiul lor strămoșii, la fel trăiesc nepoții;
Sălbateci însă pașnici, iubindu-se cu toții
Și nu se mușcă unul pe celălalt vreodată.
Chiar omul, de-ar ajunge cu mîna ne’ narmată
Acolo, între bestii tihnit ar zabovi;
Ba ele, cu aceeași uimire l-ar privi
Ca-n ziua cea din urmă-a creației, a șasea,
Cînd primul lor părinte-n Eden îl admirase
Pe-Adam, pîn-ce să-nceapă cu el întîia sfadă.
Noroc că omul, însă ăst loc nici n-o să-l vadă
Căci Frica, Truda, Moartea în drum are să-i șadă.
Din cînd în cînd, copoii ce-n goană’ nvierșunată
Prin rîpe, muschi, mocirle dau buzna cîteodată,
De locurile-aceste, cumplite, năuciți,
Urlînd o iau la fugă cu ochii rătăciți
Și mult timp, lîngă omul cu mînă protectoare,
Mai tremură de teamă, căzîndu-i la picioare.
Aceste seculare ținuturi tăinuite,
În grai de vînătoare, sînt matcă denumite.
Urs prost! La tine-acolo în matcă de-ai fi stat,
Pan Voischi despre tine nicicînd n-ar fi aflat;
Desigur te-mbiase a stupului mireazmă
Sau poate-adulmecaseși ovăzul copt în preajmă,
Că te-ai pornit din codru spre marginea lui rară
Și-ndată pădurarii de tine și aflară,
Picherul trimițîndu-l, ce lor le e iscoadă,
Ca, unde ți-e popasul și-al tău bîrlog, să vadă!
Acuma-n matcați, Voischi cu cîinii de bătaie
Opriră, și sînt gata retragerea să-ți taie.
Tadeuș înțelese că nu-i puțin, de cînd
Au dat copoii iama prin codru pînă-n fund…
……………………………………………………………..
E pace. Vînătorul urechea și-o ascute
Degeaba, ca pe-o rară discuție s-asculte
Tăcerea, stînd într-una pe loc, cu încordare;
Doar muzica pădurii zvonește-n depărtare.
Se-avîntă-n codru cîinii ca-n mare pescărușii,
Hăitașii spre desișuri ținîndu-și țeava pușcii,
Privesc la Voischi care, îngenunchiat șezînd,
Pîndește cu urechea lipită de pămînt;
Și- așa precum la doctor, pe chipul lui citești
Salvarea sau osînda acelui ce-l iubești,
Hăitașii ce-a lui Voischi pricepere-o știau,
În ochii lui nădejdea sau grija și-o topiau.
“El e! “ încet le spuse, sculîndu-se-n picioare.
Deci dînsul auzise! Ei, încă-n ascultare,
Ședeau; și auziră: un cîine a lătrat,
Alți doi apoi, și așții vreo douăzeci deodat’.
Copii, pîn’ acuma răzleți, în șir se-adună
Pe-o urmă, merg pe burtă, schelălăie-mpreună
Și latră. Însă nu e lătratu’ acela moale
De cîini ce după vulpe sau iepuri dau tîrcoale,
E-un scurt lătrat, într-una mai des, mai întețit;
Copii nu departe de pistă s-au oprit,
Cu ochii stînd la pîndă – și goana o-ncetară;
E prinsă fiara. Urlet și larma-ncepe iară:
Se apără jivina, desigur că-I rănită;
Și-n haita ce dă iureș și sforăie stîrnită,
Într-una se aude, din ce în ce mai clar,
Răpus în agonie, cum geme un ogar.
Stau gata vînătorii cu puștile să tragă,
Ca arcu-ntiși se-apleacă, prin ramuri capu-și bagă:
Nu pot să mai aștepte! Se-nșiră rînd pe rînd
Și unul după altul în codrul des pătrund;
Să-ntîmpine întîiul pe fiară-ar vrea oricare;
Degeaba le strigase Pan Voischi-n gura mare,
Degeaba cercetase poziția, călare,
Vestind că și țăranii, și domnii au să ia,
Din loc de-au să clintească, la dos cîte-o curea.
Dar ce să-I faci!? Cu toții porunca i-o călcară
Dînd buzna în pădure; trei focuri răsunară
Și-o salvă; dar mai tare ca arma descărcată
Răcni un urs, ecou-I umplînd pădurea toată.
Grozav urlă! De ură, durere și turbare;
Și cîinii, și hăitașii, și corn de vînătoare
Vuiau în miez de codru; cu toții fug degrabă
Spre codru, cară arme, și cheamă, și se-ntreabă;
Doar Voischi strigă jalnic că fiara le-a scăpat.
Picherii, vînătorii pe-o parte au flancat
Să-I taie, între codru și locul pîndei, drumul;
Cînd ursul vede cîinii și oameni cu duiumul,
Se-ntoarce către locul rămas mai slab păzit,
Poiana dinspre care hăitașii s-au pornit,
Unde-au rămas din mulții picheri, pîndari, pușcași,
Tadeuș, Conte, Voischi și doar cîțiva hăitași.
Pădurea e mai rară pe-acolo; se auzeau
Și urlete-n adîncuri, și ramuri ce trozneau,
Și ursul deodată veni spre vînători
Þîșnind dintre tufișuri, ca fulgerul din nori;
Cu spaimă urlă cîinii, în preajma lui dau goană;
Sculată-n două labe sta marea lighioană
Privind în jur cu urlet, dușmanul să-și spăimînte:
Cu labele din față, bușteni și ramuri frînte
Sau trunchiuri scorojite, ba chiar cîte-un pietroi
Zvîrlea mereu, cu zbierăt, în oameni și-n copoi;
Smulgînd un pom, ba-n laba cea dreaptă, ba-n cea stîngă
Rotindu-l ca măciuca, de-a dreptul îl aruncă
Spre Conte și Tadeuș, hăitașii lui din spate:
Aceștia, fără teamă, un pas doar mai departe
Spre fiară țeava puștii-și îndreaptă, parcă-s două
Subțiri paratonere spre-un nor ce stă să plouă;
Doar pușca și-au întins-o cei doi, și dintr-o dat\',
( Novici!) chiar două focuri pocniră; le-a scăpat.
Cu patru dinți o furcă, zăresc din întîmplare
Și grabnic sar la dînsa, cînd văd un bot în care
Străluce două rînduri de colți ca niște cuie,
Iar laba cea gheroasă sta gata să-i răpuie;
Sărind pe spate, palinzi, în rariște dispar;
Spre ei se-aruncă ursul și laba-ntinde iar,
Ei scapă; neagra labă el iarăși și-o întinse
Și pe bălaiul creștet, pe Conte îl atinse.
Și tigva de pe creier putea să-i smulgă –ndată
De nu săreau Notarul și-Asesorul din ceată,…