Oda tinereții
de Adam Mickiewicz(2005)
3 min lectură
Mediu
Scheletice lumi, fără inimi, nici duh…
Dă- mi tu, tinerețe, aripa ta sfîntă
Să sbor peste moartele lumi prin văzduh,
Să-ating al iluziei rai, cel în care
Avîntul stîrnește minuni
Făcînd să ț îșnească-n tulpini noua floare
Și fețe-n nădejdi aurii înveșmîntă.
Cei care de anii prea grei sînt învinși
Să-și plece trudita lor frunte-n pămînt,
Din sferele lumii atît doar văzînd
Cît pot să cuprindă cu ochii lor stinși.
Dar tu, timerețe, te-avîntă pe culmi,
Pătrunde cu-al ochiului soare
Din capăt în capăt, întregile lumi
Cît e omenirea de mare!
Te uită de-acolo în jos, către punctul
În care vezi veșnice neguri umbrind
O scîrnavă- ntindere-n haos plutind:
Acela-I Pămîntul!
Privește-l! Din moartele- i bălți se arată
Un monstru tîrîș în găoacea-i blindată.
El singur și-e navă, cîrmaci, marinar;
Gonind spre alți monștri mărunți, dar la fel,
Aci se ridică, aci cade iar,
De val nu se-atinge, nici valul de el;
Deodată pleznește de pare-o bășică,
De viața lui, nimeni nu știe nimică
Și nici de sfîrșitu-I sinistru:
Acela era egoistul!
A ta-i, tinerețe, dulceața întreagă
A vieții cu alții-mpărțită:
Divin, bucuria în inimi palpită
Cînd mlade-aurii în mănunchiuri ea leagă.
Voi tineri prieteni, pășiți împreună!…
Un țel avem doar - fericirea comună;
Deci, tari prin unire, cuminți prin avînt,
Voi, tineri prieteni, pășiți împreună!…
Poteca e grea, lunecoasă,
Că forța și-a des slăbiciunea stă-n poartă,
Dar poți orice forță prin forță răpune
Și-nfrînă-ți, de tînăr, orice slăbiciune!
Cel care din leagăn o hidră zdrobi
Va ști, cînd e tînăr, să-njunghie centauri,
Pe cei chinuți, din Infern I-o răpi
Și pînă la cer s-o-nălța după lauri.
Să tinzi unde ochiul n-ar ști să răzbească,
Ce nu poate mintea sfărma, tu dărîmă!
Că tu, tinerețe, te-nalți vulturească
Și trăznet ți-e brațu- n furtună.
Hai, umăr la umăr! Și toți, cu un brîu
Să- ncingem ăst glob planetar!
Un cuget să fim, din acelaș focar,
Ca dintr-un izvor al duhului rîu!…
Să-mpingem pămîntul din loc, înainte,
Pornindu-l pe-o nouă orbită,
Iar cînd va plezni scoarța lui mucezită,
Întîile ere să-ți vină în minte;
Așa cum, în haos și noapte adîncă
Sbătîndu-se forța primară,
Cînd zise: “ Să fie! ” divina poruncă,
Materia-n lume un drum și-a croit
Și viscol vui,ape- adînci s-au unit
Și stele-n tării luminară, -
La fel, peste oameni, noapte grea mai domnește
O luptă de patimi primare domină
Dar iată: iubirea în flăcări zbucnește
Și-a duhului lume-o sui în lumină:
Din sînul juneței născută-o să fie,
Frăția legînd - o – n mănunchi, pe vecie.
Se sparg precum ghețuri lipsite de viața,
Vechi prejudecăți ce luminii-i sînt nor:
Salut libertații și-a ei dimineață
Vestind noul soare, de lumi salvator!