Gânduri de ziua plecării
de Adam Mickiewicz(2005)
3 min lectură
Mediu
M-a și cuprins regretul ! Ce-i oare ? Sunt în prag,
Mă-ntorc iar în lăcașul pustiu și-atât de drag,
Parc-am uitat ceva ; iar ochii-mi rătăciți
Tot vor să mai salute acești păreți iubiți
Ce-atâtea dimineți și nopți atât de multe
Suspinele-mi deșarte știură să le-asculte.
În geamul ăsta, seara, adeseori am stat
Privind, făr’ să știu bine la ce m-oi fi uitat,
Apoi, plecam, sătul de-același peisaj.
Trezind din nou ecouri cu solitari-mi pași,
Eu, fără rost, din ușă în ușă trec pe rând,
Ai orniuclui pași metalici numărând
Sau ale unei gâze opriri, când lin își poartă
Încetul mers, de parcă stă la iubita-n poartă.
Vin zorii. Cărăușii nesuferiți au tras.
Luați aste cărți și lucruri puține, ce-au rămas.
Să mergem ! Cum sosit-am, ne’ntâmpinat de nime,
La fel plec : nici drum bun să-mi spună n-are cine.
Ce-i dacă plec, ce-i dacă dispar din ochii mei
Localnicii, ce-n suflet nu m-au simțit cu ei ?...
Plecarea-mi nimănuia nu va stârni amar
Și-o lacrimă în urmă nu vreau să las măcar.
Ca-n pajiștea-nflorită-n culori, pe care zboară
O floare ca și firul paingului, ușoară,
De pe-o uscată creangă, suflată ca un strai –
Și care dând de-o roză, o-mbrățișează-n mai,
Prinzându-se de dânsa-n popas, cu fire moarte,
Iar vântul o desprinde, gonind-o mai departe –
La fel și eu – un nume și-o față, lor străine,
Purtai prin aste piețe și străzi de lume pline,
Unde femei frumoase în roiuri întâlneam.
De ce să mă cunoască? Doar un străin eream !
Fug țâncii dup-un flutur doar cât sclipește-n soare,
De-l prind, privesc la dânsul și-l zvârle iar, să zboare !
Să zbori ! Din fericire, aripi ne-au mai rămas ...
Să zbori ! Nicicând în zboru-mi prea jos n-am să mă las !
Îmi amintesc, când, tânăr, din locuri dragi plecam,
De lânga buni prieteni și fata ce-o iubeam;
Atuncea, printre arbori, în urmă am privit :
Strigând și fluturându-și batiste i-am zărit;
Am plâns. Duioase lacrimi din ani de patimi, dor !
De m-aș mai plânge astăzi, bătrân, nepăsător ?
Ușor e să mori tânăr. Nimic necunoscând,
Crezi că soție, frate, amici te poartă-n gând ;
Dar când, bătrân, smulgi vieții fățarnicul veșmânt,
Lumești sau nelumești minuni nemaisperând,
Știi bine că vecia te-nchide în mormânt ...
Oraș străin, de-aceea plec trist din tine-acum !
Pornim ! Nu poate nimeni opri sicriu-n drum,
Nici chiar cu o privire un om nu-l va conduce
Și-o lacrimă-ntorcându-se-acasă nu-i va curge
Când la poștalionul ce trece pe șosea,
Suna-vor clopoțeii, vestind plecarea mea.