mereu pregătită de cutremur

noaptea stătea în noapte precum chipul meu, zâmbind pe un tricou de casă pe care tot eu îl purtam, zâmbind. atunci mă miram de exigența cu care puteam să trăiesc singură cu mai multe pijamale decât rochii de seară să gătesc doar pentru mine, cu zeci de condimente și să nu simt vreun gust. să dorm cu perna în brațe, mască de ulei în păr și - amuzant - mereu pregătită de cutremur, păzindu-mi cu afectare viața cu care m-am trezit în brațe la 3 ani, când apare conștiința de sine. nu am vrut să fac prea multe cu ea dar ei nu-i pasă, pentru că n-are conștiința mea. sunt, totuși, unele păsări cu aripile-n cioc, cărora le-ar plăcea să fie privite cu dragoste, și eu le-am privit sunt unii strigoi care nu sunt mereu despre moarte, și eu i-am înțeles deci pot spune că am trăit. noaptea avea noaptea ei când mi-am dat seama că nu am deschis nici măcar unele cărți, la timp sau picioarele. sau brațele, în oglindă. mă întreb și acum de ce ordinii îi era scârba de mine și cumva, știam că nu sunt doar un banc nescris atât timp cât muzica sau poezia impingeau barci in ochii mei dintotdeauna fiind singura emoție sinceră fără de care aș fi rămas jucăria inertă, de carne, a unor țânțari