Jurnal pe șapte zile

Vineri „Vreau să te mai văd” Când o femeie aude cuvintele astea, oricât de indiferent i-ar fi bărbatul care le-a rostit, are un vag sentiment de confort. Eu am avut senzația unui curent electric pe șira spinării, sporind în intensitate până la scurtcircuit. Probabil că efectul a fost destul de vizibil și la exterior, pentru că bărbatul în alb s-a aplecat peste birou și mi-a zis cât mai rar și mai calm cu putință: „Doamnă, haideți să ne uităm împreună pe rețetă.” Sâmbătă Muzică ... vibrațiile îmi mângâie corpul pe interior. Proiectez toate gândurile pe tavan fără să mai temperez înverșunarea prin care se întretaie și se suprapun în cea mai desăvârșită harababură. Scăpate din trupul sub presiune, temerile se absorb în textura mochetei și mi se pare că am găsit refugiul perfect în moliciunea ei somnoroasă. ... Mergem la niște prieteni – nu mai pot sta în camera asta unde pereții sunt îmbibați de cuvinte nerostite. Ni se scot pahare, ne așezăm confortabil și discuția începe să curgă vesel prin toate subiectele. După Jack Daniel’s și vin alb lucrurile nu pică tocmai asortat, dar cel puțin nimeni nu se mai miră de lipsa mea de coerență. Duminică Stau în vârful patului cu un borcan de castraveți murați în brațe și mă uit la desene animate – o lume bizară și amorfă, aproape la fel ca cea reală. Durerea de cap dispare treptat și un gând poznaș se instalează în locul ei. Inventez un joc pe care iubitul meu îl consideră suficient de interesant ca să se oprească din ceea ce face. ... Sunt nevoită să îmi pregătesc bagajul. Mă irită ezitarea gesturilor, în fond nu mă internez decât pentru niște analize. Luni Drumul spre București îl fac mai mult cu ochii închiși, din când în când mi se strecoară sub pleoape întinderi de lumină. Orașul îl regăsesc morocănos și zgribulit sub răcoarea dimineții. Mă pierd în mulțime cu geanta pe umăr – am senzația că sunt într-un borcan cu bomboane de toate culorile. ... Un salon, 5 paturi, pijamale și sentimentul că inima îmi este un muncitor la negru, plătit prea rar cu emoții pozitive. Marți Sângele meu umple goluri de sticlă, deschise pătimaș ca pentru un sărut. Din strânsoarea garoului, venele palpită în expuneri indecente. Urmează o așteptare prelinsă între pendulările de pe coridoarele „comunicante” ale unei clădiri cu prea multe ieșiri. Spitalul mi se pare un labirint, cu podele ca o imensă tablă de șah. Merg în diagonală ... zâmbesc – nebun sau regină? (rolul de pion presupune distanțe prea mici). Joi Mă relaxez pentru un moment. Rezultatele sunt mai puțin grave decât au fost așteptările. Îmi amintesc – fără nicio legătură – de nopțile în care „împrumutam” vin din debara și mergeam la răsărituri de soare. Îmi plăcea să intru în mare pe timp de furtună, poate pentru că simțeam nisipul fugind de sub tălpi și aveam senzația că nu mai există certitudini – numai instinct de supraviețuire. Vineri Hoinăresc prin București sperând să-i captez vibrația discretă, ca o amprentă pe un geam colorat. Am câteva repere – locuri de care îmi era dor: străduțe înguste, clădiri vechi, parcuri și o cofetărie anume ... Dincolo de forfota zgomotoasă a intersecțiilor, se propagă un mesaj translucid, revărsat peste coordonata de timp și peste aglomerările umane. A început ploaia dar nu mă opresc, în cel mai rău caz, mi se scurge machiajul.