voiculescu daniela

sunt eu și acoperișurile albe... ninge încet. câinii încep să urle, lasă urme pe drum... renunț la baie, ca să mă încălzesc cu lumina zăpezii și să-mi împac pântecul mic, ghem de rodie...

valuri mici... valuri înalte... o să treacă, iar, prin mine, dar am să tac... și-am să mă fac spirală de melc, în așteptare! și-am să aștept, cum așteaptă timpul... inventând eternitatea,

cere și ți se va da... și lingurița de argint a zâmbit. ea mă va hrăni cu timpul rar, al unui tigru siberian, visător. o să ador pașii lui, scârțâind prin zăpadă, seduși de

îmi iubești verdele de gutuie, care te așteaptă împovărat de vise ovale, pierdute din memoria oglindei cosmice. mă șoptești, ca un alchimist, pipăindu-mi conturul spiralat, pasional, de

dimineață de toamnă, fugind spre tine... ca o reluare simplă a unei îmbrățișări de note muzicale, do-re-mi, do-re-mi. lapte cu cereale... desene colorate de scorțișoară, pe șoaptele

parcă aș fi înghițit Crucea Sfântului Petru, cuvintele-mi sunt pași spre cer, gândurile, nodul din psalmul 8, visele, amalgamul nocturn, plutind ca mirosul de pară și sunetul de

și uite că nordul a venit la sud... cu ninsori de alge, fluierând pe țevi din bambus... puternic, albăstrind negrul vers... și uite că sudul a venit la nord... cu ploi de

asterisc. secret de luceafăr. green aqua... mi-e dor de inima lui Spartacus, în schiță de zâmbet, de potecă... am brațele grele, îndoieli pe care stau berzele, prelungind un air

sunt fluturele cu aripi de sticlă... din pădurea Monteverde. trăiesc doar din culoare, precum un vitraliu auriu, din Notre Dame de Paris. și mă rog cu cerc de iris, înlăcrimat... să te găsesc

pentru cei care nu mai mor... Nichita Stănescu și Artur Silvestri prin 1984... am înțeles că moartea poate fi frumoasă! Nichita Stănescu îi dăduse viață, o transformase într-o stea de

sughit. s-ar putea să fie de la covrig. sau se gândește cineva la mine... cineva îmbrăcat în trening. aș vrea să discut cu el despre diferențele dintre noi, pentru că știu că ne vor face viața

e mult mai mult, iubire, e viscol, e taifun! sau simplu... plicul unui ceai de amor... parfumând aripile inimilor noastre, pe străzi cu buchete de floarea-soarelui, halucinații de sărut pe

marginea unui gând, aripă de fluture, lovind în dunga roșie a arhivei tale. zbucium fragil, citind dorul cireșii uitate, lăsată să ardă o poezie de bărbat... hotărât să înceapă

da, iubitule, poate să sune simplu, dar mă simt bine cu tine, mă simt... și tot pământul din mine rodește în pași de dans fierbinte! și zâmbesc a ulcică pe ritm de hula! așa voi fi mereu cu

m-am dus ca la farmacie... pe rețeta mea scria „iubire”... dar el mi-a spus: nu avem! te vei sacrifica pentru familie! ăsta o să fie sfârșitul meu? să-mi tai aripile și să mă ascund, să-mi iau

am murit... și mă bucur! cred că asta au vrut lacrimile mele, cred că această destrămare albă vine din ninsoarea pe care o iau sub aripile mele, mult prea tăcute! da, mă duc în altă

scriu, pentru că timpul s-a așezat la masă... ca un înțelept ce știe să mângâie coama lumânării. atâta soare, atâta simplitate, atâtea cuvinte, atâtea smerenii, cu lacrimi de ceară! se apropie

stau sub aripa îngerului. sunt lacrimă de rugăciune, curcubeu nocturn. gândul tău strălucește-n mine, ca să uit că filmul s-a terminat demult... la do de sus! vreau să te mai simt,