voiculescu daniela

abia ninge... parcă liniștea s-ar liniști, încercând să numere amintiri de pentaclu, sidefate-n roz violaceu... zâmbete de flori de migdal. mă doare osul cu himere, mă doare el și

sare de lacrimă amară. cerc ce mă strânge pe pântec... și valul nu mai urcă, se face clepsidră, măsurându-mi ecoul... din mormânt. 20 mai 2009, 16:30

inevitabil. incredibil. noi creștem din focul limitelor, din apa pietrelor, șirag... de mătănii. rostiri în cerc. și-atunci când din Adam se năștea o stea... Dumnezeu făcea prima adunare. și

lacrimi de seară, apoi ploaie de săgeți... mi-aduc aminte de crinul de la Schitul din Trivale, de tăcerea lui deschisă spre îngeri. m-am oprit lângă el, ca să înțeleg cum se privește lumea de pe

mi-a atins sânii... un gest scurt, ca și cum ai încerca apa! era speriat de sentimentul revederii, părea un copil! l-ar fi speriat chiar și cumințenia unei oglinzi! și valul meu fierbinte,

mă uit prin catalogul de la Avon... mi-aș alege apa de parfum Perceive, din categoria floral-orientală, sau apa de toaletă In Harmony, naturală, ușoară precum o adiere. mă uit și știu că nu voi

doar teiul iubirii tale se mai vede prin pătratul înserării mele... flori aurii, dulci, un alfabet întreg de liniște... descifrându-mi inima! și timpul cântă, ușor, ca un greiere. pare un

o iau spre fereastra ta... pe gândul unei atingeri cu șoapte ultraviolete. și respir primul vers... din poemul special aninat la intersecția obosită de travaliul ciorilor. mă amestec cu o

nu știu cum face... că mă trezește dimineața, fără să fie lângă mine! și-aștept să mă sărute, să mă mângâie! dar nu se poate... sunt prea mulți kilometri între noi! și, din sfoara zâmbetului,

*** ce haz mai au aceste lacrimi? sau aceasta moarte! la malul marii mele, cerul nu se vede... si rastignirea se face pe scena unei vrajitoare cu tipat de mandragora... totul e o sfasiere

ce departe mă simt de Felix, parcă ar fi sonda Mars Pathfinder... pe Ares Vallis! cineva mă servește cu bomboane în formă de baloane de rugby, pe care scrie Phobos și Deimos... dar sufletul meu –

da, fericirea există, dar atunci când o găsești... ești ca un aviator începător. după trei zboruri, realizezi că avionul care te-a purtat a fost, de fapt, un vultur. ceva dumnezeiesc... ca să

cascade, veșnice depărtări deschise de shakesperiene ritmuri... acolo sunt eu, învârtind cuvântul love... și îngerii își pun chitări, se-aud mirări, se plătesc ecouri de amintiri... cu dolari

drumul perechii perfecte este un șirag din boabe de piper roșu și roz, ascuns într-un norișor cu invenții sărate... eu nu vreau imposibilul, vreau îmbrățișarea, care umple paharul și te face

pădurea are culoarea cafelei și-aroma unei seri senine, când tăcerea poartă cercei moi, din vise de aquamarine. ce limpede se vede dorul, cub șlefuit de presimțirea Evei, movă, o felie

în stânga mea, e luna plină, un cerc pe care merge doar misterul unui cameleon... atent la fiecare zâmbet nocturn, trimis spre îndrăgostiți! în dreapta mea, e icoana unui perete, un dreptunghi

ce ușor e să plângi în hohote, de fapt, să înțelegi cât de mic e timpul în fața iubirii... o iubesc mult pe Flavia, aș vrea să-i desfac aripile de înger – ea încă nu știe să zboare, a

mi-am oferit jumătatea... pe care am ținut-o, douăzeci de ani, desculță, cu părul în vânt, citind „Cenușăreasa”! ți-am pus-o în brațe, disperată, fără să bănuiesc incendiul filozofiei,