Virginia Popescu

Un vis mov, un zambet mov, o dimineata mov, totul scaldat in mov.
Un mic poem de un mov simbolist care ma duce cu gandul la acel vis bacovian \"de-albastru si de-azur\" de o mare puritate.

Un minunat poem in proza, de o frumusete, de o tristete tulburatoare,
un omagiu adus celei care ne vegheza neincetat cu luminile ochilor duiosi....
Un cantec de iubire si de despartire care m-a cutremurat pana in adancul sufletului.....

Putin cam lung. Daca-l mai cizelezi va iesi ceva frumos.

\"Desertul este frumos pentru ca ascunde undeva o fantana....\", spunea Micul Print visator. Si dragostea poate sa infloreaca, daca cel / cea care viseaza crede cu adevarat in ea.....

Maria, Ioana, va multumesc din suflet! Sunteti doua suflete frumoase si extrem de sensibile.
Mereu dorim sa ne intoarcem in copilarie, varsta noastra de aur.
\"Cand nu mai suntem copii, suntem deja morti\", spunea marele Brancusi, asa ca e bine sa ne mai refugiem din cand in cand in lumea copilariei......

\"Ne vom iubi cu toamna
in scrancioburi de roua\"

O imagine de o mare delicatete, care ma duce cu gandul la doua picaturi de roua leganand-se pe o panza de paianjen, in soarele unei dimineti frumoase de toamna.

Draga Ioana, m-ai atras cu versurile tale misterioase si m-am prins fara sa vreau in acest dans al ielelor, al iesirii din timpul concret, intr-un vartej de galben auriu......
M-am trezit intr-o alta toamna, sub un alt cer, sub o alta zodie.....

Oare oglinzile ne dezvaluie sau ne deformeaza chipul?
Oglinda din perete, oglinda apei curgatoare, oglinda din ochii celor care ne privesc, oglinda sufletului.....
Care o fi cea adevarata care ne reda chipul cat mai fidel?
Cat mister poate ascunde o oglinda!

Doamne pazeste sa deschida cineva aceasta cutie!
Minunata poezie, dar periculoasa cutie.

O carte de invatatura pentru cei neinitiati in tehnica haiku-ului.
O prezentare facuta cu multa delicatete.
Multumiri de la o incepatoare!

O impresionant de banala poveste de dragoste pe care o innobileaza, dandu-i stralucire si parfum discret cei doi trandafiri.
O poveste de dragoste inflorita in ochiul unui geam spart....

Ce fel de parfum putea contine acea \"fiola misterioasa\" ?
M-am tot intrebat si in cele din urma cred ca am descifrat misterul; la quintessence de l\'automne.
Cu multumiri pentru trecerea prin mica mea livada cu gutui.

Draga Cezara, iti multumesc pentru vorbele bune care-mi dau curaj sa merg mai departe pe drumul poeziei de mici dimensiuni.

Eu zaresc totusi zbatandu-se un pestisor in undita pescarului; o fi pestisorul de aur care-i va indeplini trei dorinti poetului sau micul pastrav al lui Schubert?
Observ in ultima vreme ca apele sufletesti in care pescuieste POETUL nu mai sunt atat de limpezi ca odinioara.......

Cu respect pentru un poet pe care-l citesc mereu cu placere

Eu cred că poezia trebuie mai întâi să transmită cititorului o intensă emoție. Dacă reușește să-l facă să vibreze , ea și-a atins în mare parte țelul.
Mie, personal, poemul d-lui Paul Bogdan mi-a creat o astfel de emoție, m-a făcut să simt cu putere acea singurătate a omului, pe care autorul o face mai intensă atribuind acest sentiment propriei umbre.
Bineînțeles că forma în care se exprimă un sentiment are și ea o mare importanță, dar din punctul meu de vedere, nu ar trebui să primeze sentimentului, ideii exprimate.
Comentariile, mai mult sau mai puțin dure la adresa acestui poem, uneori mai mult decât malițioase mi-au amintit de acea poveste în care tatăl și fiul au plecat la oraș cu un catâr.
Toți cei care i-au văzut au avut câte ceva de comentat : « De ce să meargă bătrânul călare și nu fiul, sau invers . » Când ambii s-au urcat pe catâr, privitorii au început să-l căineze pe acesta din urmă. Ideea care se desprinde de aici este că niciodată lumea, în cazul de față « criticii », n-o să fie mulțumiți și o să găsească ceva de adăugat, de înlăturat sau de modificat. Nu aș dori, Doamne ferește, să minimalizez rolul criticii, dar sunt de partea celei constructive, nu a celei care face tabula rasa cu tot dinadinsul.
Mă gândeam la multiplele conotații pe care le evocă umbra : în sensul psihanalitic dat de Jung, ea este partea cea mai intimă a noastră, cea care conține adevărata noastră personalitate, pe care fiecare din noi o ascunde în adâncul ființei sub numeroase măști.
Apoi m-am gândit la acel minunat poem al lui Arghezi, în care umbra se desprinde de de noi ziua, pentru a ne înghiți în adâncurile ei misterioase noaptea, la umbra care trebuie să ne amintească de moarte, de neantul care ne așteaptă. M-am gândit de asemenea la nuvela aceea fantastică « Omul fără umbră », și mi-am închipuit groaza care ne-ar cuprinde într-o zi dacă ne-am trezi fără umbra noastră dragă. Mi-a venit în minte și o idee năstrușnică. Dacă cineva, într-o zi, din pur amuzament, ar pune pe numele lui o poezie mai puțin cunoscută a unui mare poet și ar aștepta să vadă reacțiile critice ale confraților. Cred că s-ar amuza copios când aceștia ar afla că de fapt poezia pe care au făcut-o praf și pulbere era a lui Nichita Stănescu, de exemplu. Apoi m-am gândit iar la poezie și la umbra ei, critica. Ce s-ar face poezia fără critică ? Cred că ar supraviețui de bine de rău. Dar ce s-ar face criticii fără poezie, hrana lor de toate zilele ? Cred că s-ar stinge de inaniție.

Dacă Dumnezeu i s-ar dezvălui omului dintr-odată, lumina Lui ar putea să-l orbească, spunea Blaga. De aceea El se dezvăluie omului treptat, prin mici fleshuri, și nu oricine este capabil să vadă chiar aceste frânturi de lumină. Nu mă refer aici la marii inițiați, la marii iluminați, la poeți geniali ca Rimbaud sau Nichita Stănescu, (dau aici doar două nume), capabili să vadă lumina, să o îndoaie și să o transpună în versurile lor.
Natura este un templu imens, spune Baudelaire, Dumnezeu este pretutindeni numai că ochii profani nu-l pot vedea prin desișul simbolurilor care-i ascund strălucirea, nici să-i audă vocea printre acele « murmure confuze », ininteligibile.
Muzica lui Bach ne poate urca pe aripile ei evanescente mai aproape de Dumnezeu, picturile de pe tavanul Capelei Sixtine, turnurile Sagradei Familia, Coloana Infinitului și multe alte « minuni » create de om sub inspirație divină ne pot revela într-o oarecare măsură, ceea ce ne închipuim noi cu ochii minții, dar mai ales cu cei ai sufletului.
« Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul și asemănarea sa, iar omul, ca să se răzbune, a făcut la fel », spunea Voltaire. Așa o fi ?

Cu respect pentru acela care a văzut o sclipire într-o clipire a ochiului divin

Dragă Ioana,

O să mă ierți că am furat puțină pulbere
De pe aripile fluturelui tău.
Apoi, m-am gândit la versurile lui Blaga.
O clipă mi-a fost frică,
Am crezut că i-am furat ceva din taina zborului.
Dar nu, fluturele tău zboară vesel și zglobiu.
De fapt este un spiriduș vioi și vesel nevoie mare.
Nici eu, nici măcar Mozart nu-i poate reteza aripile de argint.

O să încep cu o dublă erată la ceea ce am scris mai sus. Dacă mi-ar vedea greșelile, vreun fost elev sau elevă nu m-ar ierta, sunt sigură.
Nathalie Sarraute se scrie cu e final și trusou nu trousou.
Da, ai perfectă dreptate în legătură cu auto / psihanaliza pe care putem să o facem unui artist, plecând de la opera sa, sau să ne analizăm propriile noastre trăiri. Dar nu era cazul să fac remarca în acel context.
E drept că mă pasionează psihanaliza, dar vorba francezului, \"Qui trop embrasse mal etreint.\" Pe primul e de la etreint trebuie un accent ascuțit, dar nu scriu de pe computerul meu.
P.S

Îți mulțumesc pentru înțelegere.

Nadja

Pe mine personal mă interesează pasul, mersul, mișcarea.
Întrebat într-o zi cum reușește să redea mișcarea în sculpturile sale, marele Rodin i-a explicat interlocutorului, plecând de la cunoscuta sa operă, \"Epoca de bronz\", că a reușit lucrul acesta, reprezentându-l pe tânărul care merge cu ambele picioare atingând pământul. Asfel, sculptorul a evitat să-l redea cu un picior ridicat, ceea ce ar fi dat impresia bizară că tânărul sare într-un picior.
Lucrul acesta s-ar fi întâmplat într-o fotografie instantanee. Dar cum sculptura nu are de-a face cu fotografia, nici poezia nu se lasă fotografiată, ea fiind mereu în ascensiune. Mă refer aici la poezia fugii din static, la muzica poeziei și la poezia muzicii.
Ad augusta per angusta, spuneau latinii. Se ajunge acolo, urcând din greu, pe poteci întortocheate și cu sudoarea minții.
Dar ce priveliște, ce acorduri fantastice! Poți să rămâi mut de uimire, dar nu surd.

O lume decăzută, în descompunere, a dezumanizării, a resturilor aruncate la coșul de gunoi, prin care scormonesc de-a valma vagabonzii și câinii. O lume terifiantă, ieșită parcă dintr-un film de groază, de un realism care pe mine mă sperie, îmi amintește de piesa lui Samuel Becket, “Fin de partie”, în care personajele își duc viața în pubele.
Și totuși, imaginea acelui copil care intră brutal în această lume, inițiindu-se prin citirea unor pagini de publicitate, a acelor “Petits faits vrais” de care vorbește Nathalie Sarraut, aduce o notă de puritate.
Am observat, cel puțin în ultimile poeme ale lui Vasile Munteanu, imaginea copilului: copilul care ține un inel cu chei ( inelul simbolizând cercul cu multipele-i sensuri, iar cheile, tot pe atâtea mistere cât numărul ușilor ce ar putea fi deschise, dacă cheile n-ar fi strânse într-un trousou). Mă întreb dacă nu e vorba de vreo frustrare din copilărie care încearcă să iasă la suprafață. Dar hai să n-o fac acum și pe psihanalista de duzină!
Să revin la această lume frustă, dură, brutală, din care nu putem fugi pentru că oricât am încerca, ne izbim de ea la tot pasul: pe stradă, în autobuz, în tramvai sau în metrou, la piață, în magazine, la cinematograf și chiar în parc.
Impresia pe care mi-o lasă ultimile poezii ale lui Vasile Munteanu ( mă refer aici și la acea antipoezie “sara-ntre blocuri”, care rănește brutal bunul gust , dar tocmai prin asta rămâne ca un cuțit răsucit într-o rană sângerândă), este aceea de dezvăluire fără nici un menajament a acestei lumi interlope unde mișună, colcăie tot felul de indivizi dubioși.
Și totuși, aceeași lună misterioasă, eminesciană luminează peisajul.
Dar s-o privim mai atent …..
Mie mi se pare că are obrazul pătat de rușine....

5 iulie 2008 16. 30 p.m.

Nadja