Poveste de toamnă

E o seară plăcută de octombrie. Soarele dispare treptat în spatele copacilor din parc. Așezată pe o bancă de pe marginea vastului bazin, mă uit la suprafața netedă a apei pe care nu o încrețește nicio briză. În fața mea, un tablou pictat prin simplul efect al reflexiei îmi atrage privirile. În oglinda limpede se răsfrâng copacii, cu frunze de un verde arămiu și grilajul vopsit în galben și roșu de pe malul opus. Cele două imagini se suprapun, perfect identice, una în continuarea celeilalte. Oglinda fidelă a apei redă cele mai mici amănunte ale formelor și culorilor: conturul neregulat al copacilor, toate nuanțele frunzelor - de la verdele închis, până la galbenul ruginiu. Printre coroanele dantelate, cerul de un albastru pal, presărat cu câțiva norișori alburii se oglindește pe întinderea rece și calmă a apei..... Gândul mă poartă spre poemul lui Pușkin, \"Rusalka\", pe care tocmai l-am recitit și care, cu ani în urmă îmi încânta copilăria. Închid ochii..... Peisajul se transformă brusc: apa bazinului începe să curgă năvalnic, lângă mine apare ca prin farmec o moară părăsită, aud croncănitul unui corb bătrân.... Pe malul apei se oprește un cal cu un cneaz frumos și trist. Acesta își întinde mâinile spre apele învolburate ale Niprului, ascultând parcă o voce din adâncuri..... Noaptea pe ape, poartă cerul cu stele. Se-aude un cântec trist de rusalkă......