Victor Țarină

Însoțește-mă pe coala de hârtie Luminează-mi fiecare cuvânt Să strălucească în pagina albă Precum galaxiile în ochiul telescopului Leagă-mă la ochi, du-mă încet Printre mușuroaiele oamenilor

Ne-ntoarcem din clopotul orelor de viață luând căile întortocheatei cugetări de seară prin labirintul șubred de argilă roasă purtăm parcă mai greu cadavrul, încolăcit în trup pe inimă și suflet,

Trup cald locuind În mine o sferă de foc Azi e zi, mâine e noapte Și stâlpii de telegraf Vor începe să înflorească Și vocea mea obosită Nu va mai ajunge Până la tine acasă Unde ai

Penibil trebuie să se simtă Luna cu-atâtea telescoape și lunete îndreptate către ea Dar nu-și ascunde niciodată rotunjimea sânilor de piatră căci îi face bine soarele pământesc marea

Prietena psihologă, Sorina, m-a condus în câteva meditații. O dată am închis ochii și am intrat în grădina din spatele casei bunicilor, la Sinaia. Mă vedeam copil făcând poduri din bețigașe

Stau în cameră ca Diogene In butoiul său, aici mămânc Aici dorm, aici mă rog Sau învăț engleza, pentru o mai bună Colaborare cu americanii Sau cu eventuali extratereștri Stau în cameră ca

Între ai mei Pe străzile orașului Trec exilat Am ridurile negre Și plete cenușii Iubiri, îngândurat Le port în suflet Ca un asasin E ceasul exilului meu. Deși cred În același

De la marginea societății Se vede mai roșu apusul de soare Mai alb îngerul și mai clar albastrul La marginea societății, cerșetorul Își dezbracă aureola și așezat pe stradă Cântă melodii

Am o tandrețe pentru poeziile nereușite E un suflet stângaci care încearcă și el Să domine un poet și nu-i sunt La îndemână cuvintele Am o tandrețe față de greșelile de ortografie Eram mai pur

Cu flăcări albastre Ardea copacul înjunghiat Azi ne vom îmbrăca în cenușă Azi vom face intrarea În clopot Apa a căzut grea din cer Și spre dimineață Au apărut Primele

Tatăl mă întâmpină în zori Cu un surâs primăvăratic E timpul să mă îmbrac în nori Si așa să urc spre El? Sau mi-e dat încă să cutreier Deșertul în căutarea oazei Ori să implor ploaia Pentru

Sfârșitul vieții mele Este supernova Apoi mă voi stinge Și voi căuta strălucirea Doar în Tine Un azil de noapte Pentru oamenii stinși Am încetat să-mi doresc Vreau să plutesc pe fluviul

'Lumea spune că sunt leneș' dar de fapt eu stau singur la marginea mării și conduc universul.

Te-ai așezat să bei sângele proaspăt al ierbii aici la poalele muntelui gustând din puterea argilei să poți să mai urci cale de-o zi sub focul albastru al cerului Ți-e hărăzit să fugi să nu

Cântec cu mulți preoți Aprinzând lumânări și gândaci Umblând pe sub haine Cântec cu veninoase mușcături De fată ridată și miros De tencuială în nări Cântec de sfârșit de joacă Pe tobogan

Pe scări un melc lasă urme argintii Mi-e greu să-l urmăresc Cu atâta singurătate Îmi calculez fiecare respirație Și fac pe covor un joc de domino Cu fotografiile tale Ochi verzi Mă fulgeră

În sfârșit am ajuns la vârsta când te poți îndrăgosti, oricât de religios ai reușit deveni, sau mai bine dragostea ca o prelungire a binecuvântărilor divine, ca o milă nesfârșită, iertătoare de

Învârt cu furie orizontul Până când îi cade Capul roșu în mare Dimineața mă trezesc Într-un insectar Încă bâzâind 1984