Epilog

A fost odată ca niciodată o lume imaginară, certată cu creatorul ei. Poetul – căci el era – își iubea atât de mult creația, încât lumea reală începuse să-i devină nesuferită. Într-o bună zi de joi – la Poet era întotdeauna joi, adora să fie în așteptarea week-end-ului, pe care nu se îndura să-l trăiască niciodată, cineva îl certase, mai demult, că e ca un copil care își mănâncă toată ciocolata deodată, și de atunci, prudent, Poetul savura anticiparea, într-o joi perpetuă – deci până la urmă într-o zi oarecare, Poetul își luă inima în dinți și încercă să sară în lumea imaginară, pe care o închipuise atât de dulce imperfectă încât îl durea sufletul să mai rămână fie și numai o secundă între colțurile riguros-tăioase ale lumii reale, care la orice mișcare îi decupau gândirea în linii drepte, care îl mânau în sprinturi scurte, urmate de pauze tâmpe, în fața unor uși al căror rost Poetul detesta să încerce să-l înțeleagă. Desigur, lumea imaginară se feri fără efort din calea buznei sale, și apoi reprezentanta pe care poetul o închipuise în centrul livezii, adică în centrul lumii, adică în miezul înțelesurilor, îi trase o urecheală strașnică, pe atât de multe motive, încât Poetul nu mai ținea minte, atunci când l-am întâlnit, decât începutul și sfârșitul, adică ceva legat de contaminare cronică cu realitate, și, la sfârșit, acuza de sinucidere egocentrică, cu tot cu lumea imaginară. Dacă începutul îl întristase, finalul în schimb îl revoltase: doar era lumea lui, cea închipuită, era creația lui, cu ce drept îl refuza? Făcând greșeala larg răspândită de a aplica legea drepturilor de creator la nivel transcendent, poetul se mai înfățișă o dată, ca proprietar care dorește să intre în posesia drepturilor sale. De data aceasta fata din livadă îi închise ușa în nas fără un cuvânt, își suflecă livada în juru-i și îi predă pe viu înțelesul termenului evanescent. Furios, Poetul se întoarse în lumea plină de colțuri, mormăind în barbă amenințări pe care avea să le regrete mai târziu, planuri la nervi despre noi lumi imaginare care să i se supună fără atâtea fasoane, creații ascultătoare, care să îl adore necondiționat, și alături de care – precum un personaj celebru pe care însă îi era jenă să-l numească – să ia un ceai perpetuu, în grădină. Ajuns în cămăruță, înhăță pixul, își șterse ochelarii asiduu, aproape cu ură, și se așeză în fața calculatorului. Pixul îl folosea la nervi, în loc de mătănii – rupsese trei șiraguri, de la muntele Athos, în transele unor fantasme încăpățânate, care eludau versurile dragi lui – de scris scria de multișor direct pe computer. De data aceasta tastatura îl îngrețoșă și plecă pe verandă, cu blocnotes-ul pentru cumpărături și evidența cheltuielilor. Cu surprindere, constată că hârtia albă, simplă, fără butoane, fără mp3 player, fără switch pe internet, așteptând răbdătoare în fața lui, îl intimida. Nu avea pretextul nici unei distrageri, și asta făcea răbdarea hârtiei de nesuportat, presantă ca un urlet continuu. Îi venea să fugă, dar Poetul nu era un laș. Puse pixul pe hârtie, și desenă un cerculeț. Apoi încă unul, și încă unul. Brusc, avu revelația unei noi lumi imaginare, toată din balonașe, fiecare cu mica sa fărâmă de suflet, adunându-se precum coralii în structuri spirituale complexe, iubind aerul, precum copacii, sărutând gurile, precum piersicile, mângâind tălpile, precum iarba, și înainte să-și dea seama încotro năvălesc cuvintele pe foaia mică de hârtie, fata din livadă era în fața lui, prăpădindu-se de râs, și cu o bezea trimisă în grabă se învârtejea într-o piruetă, spărgând toate balonașele, într-o reacție în lanț care nu lăsa în urmă decât o ninsoare de funigei, fragmente de gând mai mărunte decât începutul de lume cu care îl amenințau fizicienii, în rarele ocazii când Poetul pretindea public că ar fi descoperit cărămizile ultime ale ființei. În zilele ce-au urmat, transformate chinuit în săptămâni, Poetul a încercat să ia creația de la capăt de nenumărate ori. Se simțea ca un dumnezeu înșelat de propria-i atotputernicie, pentru că la capătul fiecărui act demiurgic, aștepta, desigur, șăgalnic dar de neînduplecat, fata din livadă, poftindu-l frumușel să nu se plagieze singur și să facă bine să creeze o lume cu totul nouă, dacă cea veche nu-i mai era pe plac. După un timp, nu se mai știe cât, Poetul s-a așezat, trist, pe gazonul perfect, atât de deosebit de iarba sălbatică închipuită în livadă, și și-a privit mâinile cu dezamăgire, cu reproșul adresat trădării. Nu că ar fi avut ceva în special cu mâinile, îi erau chiar dragi, dar se simțea trădat de întreaga lui ființă, și mâinile erau cel mai la-ndemână de certat, nu ar fi suportat nici un intermediar în această spargere de sine, oglinda ar fi fost o obscenitate… Poetul stătu privindu-se prin mâinile sale, până ce ochii uitară faimoasa dublă-vedere care îl făcuse celebru, până ce vârfurile degetelor rămaseră doar guri flămânde, fără talentul de a picura singure cuvinte neașteptate în mijlocul poeziei, până ce ultima admiratoare reală încetă, lipsită de speranță, să mai vină cu ceaiul și dulceața lângă el, până ce încetă să privească, să asculte, să caute, să viseze, să spere sau să dispere, până când realitatea putu spune despre Poetul ei că a stat. Ușor mâhnită, dar deja consolându-se, realitatea ridică din umeri, „încă unul care s-a stricat, păcat, ăsta chiar îmi plăcea”, și porni în drumul ei spre noi poeți, care să-i nască lumi imaginare, aprige, bune de vânat prin toate colțurile viselor bântuind rebeli. Realitatea aprecia o vânătoare bună, nu avea nici un haz să calci în picioare oameni gata înfrânți. Dar asta nu mai era deja povestea Poetului, care se trezi trăind cu intensitate incapacitatea de a se trezi. „Cogito, ergo…” gândi Poetul, și cu o stranie mulțumire constată că nu mai urmează nimic. Era liniște, pentru prima oară, și atunci, întocmai atunci, o găsi pe fata din livadă, dându-se în leagăn pe umărul lui, larg cât toată cuprinderea care mai încăpea în înțelegere, zâmbindu-i, ciufulindu-i părul, care se năpusti și el în ființă, și fiecare gest al ei vandaliza neființa cu încă o ființare de-a lui, până ce Poetul se închipui întreg, ținând-o de mână pe fata din livadă. Cu gura desenată de sărutul ei, Poetul dădu să spună ceva, dar ea îi puse un deget pe buze, întrebându-l dacă acum înțelege că nu poate fi decât un musafir, unul drag, singurul, dar musafir… Poetul ridică din sprâncene, nedumerit. Îi era atât de bine, îi era atât de acasă, în livadă, cu ea de mână, nu se simțea nicicum un străin. „Aici ești doar o închipuire a unei alte închipuiri”, spuse ea, ștergând cu un gest al mâinii piersicii și poftindu-l să-i reinventeze, iar Poetul, trist, trebui să admită că nici nu știa ce ar mai fi de inventat într-o lume care i se părea completă, oricum ar fi fost, și, de fapt, nici nu prea înțelegea ce înseamnă „a inventa”, își amintea vag, nu știa de unde, că are gust dulce… „Cine ne va mai visa pe noi, Poete, cine ne va mai trăi, dacă tu rămâi aici? Uite, fără tine minunile au început deja să devină transparente, în curând nici n-o să mai pot culege piersici, o să-mi treacă mâna prin ele, și prin tine o să-mi treacă, cine o să-ți mai ciufulească părul, dacă rămâi, până ne străvezim de tot”, spuse ea, topindu-se încetișor, lăsând în urmă doar zâmbetul, suficient de mult încât să-l doară, să se repeadă disperat să respire oxigen pentru draga lui livadă, să se certe iarăși cu ascuțitele colțuri și să dea în judecată un reporter obraznic, care publicase un interviu cu fata din livadă, despre care acum știa cu siguranță că era un fals, cu excepția finalului, dar asta era o scuză insuficientă pentru Poetul acum furios.