Diavolul mă vizitează astă seară.

Diavolul mă vizitează astă seară. Mă-mpunge cu furca râzând – „Na, să mai zici că sunt o invenție!” – mă gâdilă de mor. „Ești neserios”, zic. „Așa vă distrați voi în Iad, gâdilați păcătoșii? Ceva autentic, un spart de dinți, un tras pe roată nu aveți?” „Nuuuu, am renunțat de mult la caft. Mai sunt câteva fosile, alde Asmodeu, Belzebut și alte aschimodii care o țin una și bună cu tradiția – i-am combinat cu păcătoșii vechi care nu s-au adaptat. Savonarola a făcut un scandal când am vrut să-l trecem de la rug la electrocutare!... De pomină!... Se ocupă Beliar de el, chiar îi place să taie lemne…” „De ce nu taie lemnele chiar Savonarola?” întreb prostit. „Păi a fost condamnat la veșnică ardere pe rug, nu la tăiat lemne, trebuie să respectăm și noi niște reguli, știi...” „Și de ce nu luați lemnele de la unul care…” încep înverșunat. „Hai nu fi opac, că nu te prinde” mă-ntrerupe zâmbind malițios. „Ne-am modernizat și noi! De când cu introducerea automatizării, tăiatul de lemne a fost comutat în spălarea de WC-uri. Îți dai seama cum arăta Iadul după ce le-am dat drujbe? Ziceai că ești în Quake!” „Mi-e mi-a plăcut Serious Sam” mormăi indispus. „Whatever” spune aruncându-se în fotoliul meu de la Ikea. „Ușor!” țip impacientat. „Nu e făcut să te arunci în el ca animalul!” „Nu prea ți-ai făcut temele” rânjește. „Diavolii au toate însușirile îngerilor, mai puțin impotența intelectuală. Și noi avem corpuri subtiiiiile, eteeeerice…” Lungește cuvintele cu vocea pițigăiată, simulând datul din aripioare cu mâinile încrucișate sub bărbie. „Eterul nu poate rupe un fotoliu, nici măcar căzăturile astea de la Ikea. Eventual te pot face pe tine să-l rupi…” îmi zâmbește iar, ridicând întrebător din sprâncene. „Să nu-ndrăznești!” șuier încercând să par furios și agresiv. „Deși nu-mi aduc aminte să te fi invitat, eu mă port civilizat și nu te ameninț cu rugăciuni sau apă sfințită de exemplu…” „Apă sfințită!...” hohotește impertinent. „La tine acasă! N-ai cumva și două cruci, un șirag de mătănii și niște candele în debara?” N-am, și, evident, știe asta. Stai! Parcă am primit un calendar de buzunar cu arhanghelul Mihail. Deschid sertarul biroului și încep să scotocesc, cu un ochi la el. Se ridică parcă prelingându-se de pe fotoliu fredonând „Vine, vine primăvara…” Se oprește în fața bibliotecii de carte veche și aruncă o privire critică peste volumele numerotate. „Se întinde-n toată țaraaa…” Nu-i aici, sertarul celălalt… „Iconițe pe câmpiiiiii, hai să le-adunăm copiiiiiii!...” încheie cu un rânjet satisfăcut de popă bețiv care a băut vinul de împărtășanie. Mă simt în inferioritate, și asta e cu adevărat inconfortabil! La os! „Ești de-a dreptul nesimțit! Chiar trebuie să-ți trântesc între coarne o rugăciune ca să putem avea o discuție de bun simț, fără amenințări?!” „Zăăău?... Și cam ce rugăciune știi tu?” mă întreabă grețos-mieros. „Înger, îngerașul meu!” îmi fac curaj. „M-aș mira!” Ironia asta non-stop cu aere de superioritate mă scoate din minți. Trebuie să găsesc o soluție să echilibrez situația... „Analiștii noștri și-au pus coada la bătaie că nu-ți amintești mai mult de primele două versuri, maxim patru dacă te efortezi”. Are dreptate. După „eu sunt mic, tu fă-mă mare” nu-mi vin decât rime cu unsoare, parcare, draci bălțați!... Deci trei. A, uite-o și pe-a patra, „eu sunt slab, tu fă-mă tare”… Mai departe e clar blank. „Și dacă, vorba ta, mă efortez eu acuma și scot o rugăciune sinceră, din inimă, să-ți crească două ugere de vacă pe obrajii ăia rotofei, să ți se scurgă rânjetul în jos?” Pentru prima oară de la apariție pare ușor îngrijorat. „Teoretic e posibil, deși, la cât de sceptic ești, simpla mea întrupare n-ar trebui să te convingă de existența… Îți dai seama că ne protejăm, nu apărem așa, ca floricica, în zone cu potențial ecumenic ridicat. N-am nici un chef să stau la redemonizare 6 luni! Profilul tău psihologic indică că ești în acest moment atât de convins că e o halucinație, încât nu există nici un risc de revelație divină pentru următoarele 24 de ore, indiferent ce-aș face eu. De exemplu, să-ți aranjez un futai în trei cu fosta nevastă și amantul ei!” Iarăși rânjetul ăla sardonic. „Încă mai tânjești după ea, nu-i așa?” Jur că o să-i bag rânjetul pe gât înainte să plece! Deocamdată însă are dreptate pe ideea cu halucinația. Sunt încă foarte departe de a accepta că ceea ce mi se întâmplă nu e un produs al imaginației mele. Până la izbitura de baros a revelației, pe cale de consecință, că dacă el… atunci și Celălalt… mai e cale lungă!... În definitiv aș putea să mă relaxez. Dacă oricum 24 de ore o să fiu convins că e o halucinație, indiferent ce se petrece de fapt, măcar să trag și foloasele. E prima oară când mi se întâmplă, așa că vom explora beneficiile halucinației… „Iată o atitudine rațională…” mă aprobă condescendent. „Citești gândurile…” Nu reușesc să-l conving că aș avea vreo urmă de indignare, se vede lehamitea pe mine. „Ete, na!...” Se pune picior peste picior. La ce i-o trebui să stea pe fotoliu… și diavol, și halucinație… ar putea să stea pe tavan! Sau la 10 centimetri deasupra solului, ca Yoda. Bănui că nu vrea să mă facă să mă simt mai prost decât mă simt deja. Evident, situația îmi accentuează complexul de inferioritate. „Avem un departament de analiză foarte bun. Am făcut o șmecherie și l-am transferat pe Freud de la perpetuum cunilingus la visat coșmaruri de necredincioși. Și cum partea organizatorică cade în sarcina noastră… putem alege ale cui coșmaruri să le viseze. Vine cu niște interpretări beton!” E clar că vrea să mă simt vulnerabil. Referirea la Freud nu e întâmplătoare. „Cei de sus încă nu s-au prins…” încheie șoptind conspirativ. „Și nu ți-e frică că te aud acum?” „Regula jocului impune confidențialitate totală. Ca în confesional, cu diferența că noi nu încălcăm regulile și nu dăm pe goarnă după… Spațiul ispitirii e la fel de intangibil precum spațiul mântuirii.” „Ca o bulă în spațiu timp” rostesc dintr-o dată nostalgic, nu-mi dau seama de ce, și nici după ce anume… ceea ce-i grav; mă simt patetic… „Da, ca o bulă temporală” aprobă el. „Tot ce se întâmplă între noi rămâne în suspensie până la deznodământ. Abia apoi devine realitate și este un de-cunoscut. Înțelegi?” „Păi și dacă replica ta rămâne în varianta de final? Nu vă trage la răspundere Conducerea?” „Oricum, dogmatic, stricto sensu, suntem acoperiți. Modernizarea ne permite, ne obligă chiar prin tratatul din 1989 să înlocuim pedepsele barbare sau scabroase cu unele mai umane, consistente cu noile norme…” „Care-i treaba cu tratatul ăsta din… „’89” „Mda… are legătură cu Ceaușescu?” „Nu drăguțule, voi românii v-ați acordat dintotdeauna prea multă importanță, cum să aibă legătură strict cu voi o schimbare de politică globală…” „Știi că ești antipatic și când nu rânjești, nu?...” „Treaba a fost mai de anvergură” mă ignoră olimpian. „Din ’45 până-n ’89 a fost o competiție dementă între Rai și Iad pentru suflete. Fiecare vroia să adune cât mai multe înainte de sfârșitul lumii, amenințarea nucleară, știi…” Se scarpină delicat pe cornița stângă. „Putând rămâne fără obiectul muncii în orice clipă, atât noi cât și competiția am tras tare, ce adunai, cu aia rămâneai pentru eternitate. „Ho, ho, hooo, c-ai luat-o pe arătură!” îl opresc. „Vrei să spui că Raiul nu știa când o să fie sfârșitul Lumii? Asta-i o tâmpenie, prin definiție bunul D…” „Da dragule” mă întrerupe intempestiv, „nu-i nevoie să-i spui numele, știu la cine te referi, dar definițiile sunt bune pentru manualele de teologie, în realitate lucrurile sunt mai complicate. Știi paradoxul ăla ieftin: Poate … El să facă o piatră pe care să n-o poată ridica?” Clar că evită din răsputeri să audă sau să rostească „Dumnezeu”. Ezitarea a fost infinitezimală, dar nu am nici un dubiu. Trainingul pe non-verbal să trăiască! O să-i dau în cap cu cuvântul ăsta când se așteaptă mai puțin… Sheet, am uitat că citește gândurile! Mă privește dezaprobator, continuând repede: „Ideea e că atunci când ești atotcuprinzător, incluzi în esența ta și regulile după care se joacă jocul mântuirii. Ce naiba, doar El le-a emanat!” „Mă plictisești, cunosc argumentele…” casc obraznic. „Pe scurt, pentru ca să poată schimba o regulă care e parte din sine, Seniorul” – na, că și-a găsit sinonimul! – „trebuie să facă un Act de voință. Ceea ce, conform esenței sale presupune un circuit informațional complet în toată Creația…” Acum chiar că sunt nedumerit. Îmi aprind o țigară. Mă privește ciudat, aș zice că pofticios, da’ nu zice nimic. Ei, asta-i culmea, am empatii cu Diavolul… nu cere, nu-i dau! „Auzi, iartă-mă că te-ntrerup puțin, mă duc să fac un pipi…” zic ridicându-mă. „Nici o problemă, doar din pricina celor lumești mă aflu aici!” îmi zâmbește fin. Zău dac-am întâlnit persoană să zâmbească mai mult! Poate Iliescu, în perioadele lui de glorie… În fine… Cu țigara n colțul gurii îmi târșii papucii spre baie. Cu grijă să nu stropesc colacul, folosesc ambele mâini, evident că îmi intră fumu-n ochi, îmi dau lacrimile și m-apucă o tuse zguduitoare, fix cu efectele pe care doream să le evit, doar că problema nu mai e acum doar colacul. Moment considerat optim de el să se materializeze pe marginea căzii… „Ar trebui să fi mai atent cu țigara, te poți arde, dacă vrei pot să ți-o țin eu…” „Mai bine te ofereai să-mi ții altceva, un pic de privacy, ce mama dracu’! Marș în sufragerie!” urlu la el, scos din sărite. Spre surprinderea mea se volatilizează instant. Șterg cu șomoiogul superficial, înjurând în barbă, o să vină Mariana poimâine să facă curățenie, ce atâția nervi… M-a amețit cu toate poveștile astea demonico-teologice, de-am uitat problema principală: dacă chiar e Diavolul în vizită la mine… am dat de dracu’, ca să zic așa… Dacă însă e halucinație, nu văd de ce aș halucina pe uscat. Îmi doresc să mă aștepte o sticlă de Chivas cu două pahare și o casoletă de cuburi de gheață pe birou, în sufragerie, patru Heineken în frigider și, pentru mai pe dimineață, Riesling de Jidvei cu minerală cât cuprinde. Deocamdată materializarea lui mi-a fost de ajuns, vreau pur și simplu să le găsesc la locul lor, n-am chef încă să experimentez alte apariții. Demn, îmi fac intrarea în sufragerie, unde mă așteaptă spășit pe fotoliu. Brusc, îi înflorește un rânjet imens pe față. Mă uit spre birou, Chivas-ul e acolo, în configurația comandată, așa că mă-ntorc către el sfidător: „Ce, s-au interzis viciile în iad?” „Vai de mine, nicidecum” zice și rânjește și mai tare, mai să-i ajungă gura la cornițe, „chiar apreciez că ai comandat două pahare, ești de-a dreptul curtenitor. Doar că ai prohabul descheiat și îți atârnă ceva pe-afară…” În ciuda voinței contrare mă simt roșind. Reușesc să-mi reprim impusul de a mă întoarce cu spatele în timp ce îmi introduc în pantaloni obiectul trădător și trag fermoarul. „În casa mea stau și în curu’ gol dacă am chef” mârâi la el. „Categoric, categoric, doar n-o să-ți neg tocmai eu liberul arbitru. Doar că arătai de parcă ieșisei la pescuit” se hlizește cu o veselie total inoportună. „Mai ține-ți gura sau o să-ți folosești bunătate de limbă să-ți lingi whisky-ul de pe față” mă răstesc. Cam slabă replica, mai bine tăceam. „Nț, nț, nț… unde ți-e umorul cu care ai scris Sexualitatea ortodoxă?... Hai să lăsăm râca, îmi pui sau nu-mi pui?” Îi pun. „Câtă gheață?” „Două” suspină delicat ridicând două degete fine, cu unghii lungi, bine îngrijite. Trag cu coada ochiului la el: pare ciudat de nerăbdător să guste whisky-ul. Ca diavol ar fi trebuit să fi fumat plăcerile astea de cel puțin câteva sute de ani… O fi mai tinerel… oricum, la cazuistică văd că le are, ceva cultură e clar la pachet, ironia, dincolo de faptul că mi-e adresată, e destul de fină, iar ca aspect, ce să zic, dacă n-ar avea cornițele alea, nici ele foarte deranjante, și ochii de reptilă, cu pupile verticale, chiar c-aș zice că e momentul să-mi împlinesc fanteziile homosexuale refulate… M-a luat valul, fir-ar a dracu’ de telepatie! Nu-mi sfârșesc gândul și putoarea își resoarbe cornițele, părul i se revarsă superb peste pomeți, clipește peste ochii negrii, adânci, și îmi zâmbește cu acea căldură umană, încărcată de senzualitate, care îmi lipsea atât de mult: „Știi, nu am păr deloc pe corp…” Sar în picioare respirând precipitat, cu Chivas-ul curgându-mi pe piept, de fapt săream cumva încă înainte ca el să deschidă gura, nu înțeleg cum poate să dureze atât de mult să sari de pe un fotoliu, cu asta e a doua stropeală pe ziua de azi, mă-ntreb doar ce urmează, cu oroare îmi dau seama că mi s-a întărit, mi s-a sculat fir-ar să fie! și el se uită fix acolo, zâmbind nici măcar înțelegător, doar dulce – deschis – oferindu-se… „Ești foarte tensionat, hai să ascultăm niște muzică…” Face un semn larg, mai mult la impresia artistică, sunt sigur, către laptop și răpciuga începe să cânte, Sympathy for the Devil, Rolling Stones 1968, la un volum pe care boxele alea nu l-au avut niciodată, muzica mă învăluie, de unde dracu’ a știut că îmi doream… e chiar dracu’ boule! normal că știe… mă lupt să nu mai vreau să ascult muzica, să mă rup, se ridică, i s-a modificat gura! e Mick Jagger în persoană, dansând lasciv pentru mine, în cea mai sexy perioadă a lui, Altamont, 1969, Hell Angels, patru nașteri, patru morți, Mick prăbușindu-se zdrobit între isteria LSD și violența Îngerilor, oamenii de lângă scenă plângând și dând din cap către Mick, nu, nu mai vreau, gata, plec, stop… Muzica se oprește brusc. Mick al meu rămâne cu brațele spânzurate în aer, oprit din dans la jumătatea unei piruete, lasă încet mâinile pe lângă corp, sfâșietor de dezamăgit se uită la mine, grimasă de „n-a fost să fie”, apoi cu o mișcare fluidă își trece mâinile peste față, am din nou în fața ochilor moaca simpatică, cu cornițe și ochi de reptilă a Diavolului care mă gâdila cu furca acum juma’ de oră… „Când o să înveți…” oftează aruncându-se în fotoliu. Nu zic nimic. Mă-ntorc către birou și-mi pun cu mâini tremurânde un whisky, îmi aprind o țigară, trag adânc în piept, suflu… „Ce era dacă te futeai și tu o dată după pofta inimii, cum nu ți-a ieșit niciodată?...” mă-ntreabă cu o tristețe atât de fin dozată încât mai că-mi vine să-l cred. „Păcat… de fapt ăsta chiar e un Păcat care tare curios sunt cum va fi contabilizat după deschiderea bulei…” Mi-am revenit suficient cât să-l înjur. Dar nu-mi vine. Pe de-o parte am nevoie de energie ca să respir, pe de alta mi se pare o ipocrizie să fac istericale în fața cuiva care știe exact cât de tare vreau să i-o trag… Rânjește… „Ce să faci și tu, rânjești…” Trag cu sete din țigară. Aud un pleoscăit din direcția lui, mă uit cu atenție… dacă n-am făcut degeaba cursurile alea de non-verbal e clar că diavolul ăsta moare de poftă, și totul e asociat cu țigara… „Freud, bula temporală, tratatul…” arunc întrebător către el, suflându-i fumul în față. „Nu e chiar o bulă temporală, de fapt e o singularitate în continuum-ul Creației…” se poticnește cu ochii la țigara mea. Nările-i palpită, aspirând aroma de tutun. Mă apropii, mă las pe vine, ochi în ochi, cu genunchii atingându-i picioarele desfăcute neglijent, pe interiorul coapsei. „Așaaaaa…” îi expir odată cu vorba tot fumul în față, de la nici 30 de centimetri. Fără avertisment se schimbă la față, are o expresie care îmi induce un sentiment de primejdie pe care nu pot să-l identific… „Băi coaie, hai că te-ai jucat destul cu mine, da’ și mie o țigară că mor de poftă!” Băiat de cartier, asta era… Dacă crede că mă dă pe spate cu limbajul… Mă ridic, fără să mă îndepărtez însă. Îl privesc de sus: „Scopu’ și durata vizitei?...” plagiez cu tupeu o fătucă agățată pe internet. „Că te cam întinzi!” improvizez cu talent. „Hai băi coaie, dă-mi o țigară că intru-n sevraj și-ți stric tencuiala dacă dau cu capul de pereți…” „Nu dau țigări la necunoscuți” încerc marea cu degetul… „Amarel” îmi întinde mâna de jos, de pe fotoliu. „Încântat” îi spun strângându-i mâna ușor și zâmbind necontrolat la atingerea caldă, catifelată… Care dracu’ era autorul ăla din patristică care zicea că primul pas în stăpânirea unui demon e să-i cunoști numele? Aș face bine să-mi aduc aminte, și încă repede. Va urma :)