Death outside Vienna

Ce mai zici? Teama ta mai e acasă, mă-ntreabă străinul din spatele ochilor, privind prin mine în oglinda goală. De două zile, zic, am pieptul în gât, mă doare să respir de frică sunt îngrozit de orice vrea mai mult de o țigară tremurând în mână, nu vrei să faci tu nessul și dacă tot ești aici parastasul, bea tu pentru mine, iubește, fii tată, amant, copil, înțelept, rebel, fii tu primul, vreau să stau un pic ghemuit, să respir, atent, aerul nu mă mai vrea, de la un timp, nu mă mai cunoaște dimineața – mă ia la rost repezit, de ce te-ai trezit? din nou! – spune cu reproș toată teroarea, dornică de somn… Mori? scotocește neglijent străinul prin măruntaie. N-o să mor cum crezi tu, știu precis, n-o să sfârșesc cu fruntea pe Zidul Plângerii, nu primăvara, nu de mână cu fiul meu, nu ascuns lăfăit răpus cumpărat, nu! o moarte banală mă va răpune, voi muri respirând mi-e îngrozitor de frică să trag aer în piept, dacă e acum? Și? Mai stai? cască plictisit străinul, instalat confortabil în fotoliul trupului ce mi-a fost închiriat. Răbdare, nu m-am iubit cu Viena, nu vreau să plec cu ochii plini de zoaie, de rânjete, de conferințe de presă, de epave, n-am dansat nici un vals, am urechile înfundate de manele, de urale, de resturi de promisiuni, destul am fost un solid și cuminte experiment, plin de renunțări, îndeajuns am produs vise bune de trecut Dâmbovița, am legat șireturile împiedicaților zilei, m-am intoxicat cu revoluții de carton, în stradă și în dormitor ajunge! Viena… Asta nu-i problema mea! mă-mbrâncește el spre ieșire, prietenos, baftă! Acuși, acuși plec, mai lasă-mi un fir de timp, să-mi sărut mâinile, să nu mă-nfățișez cu ele goale, uite, respir, o dată, și încă, Viena, acum da…