Necredința noastră cea de toate zilele...

Suntem într-un joc inegal în care de o parte a liniei se înghesuie apologeți bătându-se pe crucea ce la dă dreptul să spună inepții sub acoperirea credinței, iar de partea cealaltă e gol. Oamenii decenți se ascund prin colțuri, mintea deschisă la conceptul de alteritate a devenit un păcat și-o rușine. E plin de emisiuni credincios-plângăcioase – la Radio Cultural de exemplu, e plin de profeți și de închinări, de sfaturi cum să fii un bun creștin, de o propagandă imbecilizantă îndemnând la supunere, conformitate, cumințenie prost înțeleasă (căci nu vreau să confund cumințenia autentică a lui Noica sau Brâncuși)… Iar de partea cealaltă a graniței nu se ridică nimeni, nici măcar de sămânță, un glas puternic să apere teritoriul din ce în ce mai restrâns al omului liber, explorând cu gândul fără restricții cretinizante, fără ierarhii celeste care să ne structureze lumea înainte de a o cunoaște… Cine ridică mânușa pentru copiii obligați să facă religie în școli, cărora li se omoară întrebările înainte de a se naște?... Cine le spune că Doamne-Doamne e o opțiune, nu o realitate obiectivă? Cine ridică o voce să-i apere să nu se întrupeze cretini înainte de a avea șansa de a se naște spiritual, autentic, pe propriile picioare? Cine mai luptă împotriva totalitarismului religiei, acum, când partida a fost câștigată, și banii și puterea și respectabilitatea și cariera vin în România cu o aură moderat creștină, neapărat ortodoxă… Intelectualii blazonați sunt dresați, fac frumos la religie, mai ales ortodoxism, mai nou și la politică. Nu sunt neapărat cel chemat să aprindă revolta față de călăritorii noștri spirituali, față de călăii mirărilor noastre, față de păduchii care ne drenează energia sufletească în ritualuri scălâmbe, în închinăciuni de automatism, în bisericisme ritualic obsesiv repetate, față de profitorii fără rușine ai speranței noastre de minune, de gând mai adânc, de mai bine, față de adunătorii de suflete supuse, de penitențe, de renunțări, de îngrădiri și reguli, față de cei ce ne dau binecuvântarea să-i slujim, să le spălăm picioarele, să le sărutăm mâinile, să le umflăm buzunarele, să le sacrificăm bunul nostru cel mai de preț – discernământul… Nu sunt neapărat cel chemat, dar aș vrea să fiu măcar cel ce-l cheamă, ce-l anunță, măcar Ioan Botezătorul… Vestitorul Celui ce dărâmă Casa Voastră… Și băgați de seamă, templul vostru e putred, și e prea gol locul din față ca să nu vă vină apocalipsa ipocriziei voastre pe cap taman când credeați că vă descurcați mai bine. Vă zornăie arginții în cuvintele calpe, nu mai știți nici măcar să vă îngrijorați, sunteți deținătorii adevărului universal, aveți o turmă supusă bună de muls, tuns și îndrumat, aveți toate atuurile… Ați uitat să vă temeți! E plămada din care se-ntrupează furtuna, și vreau să cred că sunt amenințarea ei, măcar primul nor care să vă întunece fizionomiile grețos de senine. E timpul să stea cineva în fața lăcomiei voastre de suflete, să vă spună cineva „Îndeajuns!”, v-ați lăfăit destul, înapoi în cocină, lăsați credința să crească acolo unde năzuie cu adevărat și lăsați-i pe cei liberi sa FIE! Chem pe cei ascunși prin colțuri, de cealaltă parte a baricadei, supraviețuind cu crezurile ascunse, jenați de prostie și în același timp speriați de virulența bolii numită religie creștină ortodoxă, să iasă din ascunzătoare și să-și strige dreptul la existență, la a fi altfel… Fiți voi înșivă sau curând nu va mai rămâne nici un loc pentru libertatea de gândire, pentru spiritele neîngenunchiate… Nu mai e timpul decenței și delicateței. În acest moment preopinenții noștri sunt ca porcii în cofetărie: grohăie și înghit tot, ucid viitorul nostru, ne imbecilizează copiii în școală, rânjesc la noi ca un prădător la o specie pe cale de dispariție… Și ne vânează… Și ne obosesc, uneori până la convertire… Eu am obosit… să-mi văd doar de viața mea… să-mi instruiesc copilul acasă cum e cu Universul, cu stelele, cu sistemul solar, cu evolutia, să-l apar de tâmpeniile cele mai agresive care le învață la ora de religie – „o stea căzătoare, a bătut un înger din aripi”… Din fericire a învățat la grădiniță despre meteoriți. Particulară, bineînțeles, ce vă închipuiți, că învățământul românesc de stat a scăpat la vreun nivel de contaminare… Am obosit să-mi văd doar de viața mea într-o lume strâmbă care o ia razna, e lumea pe care i-o las moștenire, și mă ridic… Din letargie… Și urlu: VREAU! Despărțirea dintre social și religie, restaurarea moralei independent de credință, revalorizarea cunoașterii în sine dincolo de acceptarea utilitaristă, promovarea gândirii deschise care poate judeca relaxat în termenii de posibil, dezirabil, adevăr alternativ, combaterea mitocăniei cultoide a lui corect - greșit, noi versus ei, demascarea celei mai mari escrocherii din istorie bazată pe speranță și în genere cotonogirea spirituală a tuturor deținătorilor de adevăruri absolute cu tot cu adevăruri. Mulțumesc. Nu știu pentru ce…