Veronica Văleanu

“If you place a thing in the center of your life that lacks the power to nourish, it will eventually poison everything that you are and destroy you. A simple thing as an idea or your perspective on

PERSONAJE: Autorul Personajul Piesa Spectatorul Autorul: starea tace Personajul: se preface că nu e aici Autorul: (către Piesă) starea erai tu Spectatorul:

am buzele ude. sus fâlfâie rufe mii, cu capul dat pe spate. se îngustează. trebuie să fie capătul - mușchii tăi pulsau așa, până nu mai știam cine ești pe abdomen îmi lucea precum în cer

Scrisul –arta ca o creatură supraviețuivoră. Nu între copertele cărții. Nu localizarea, ci dizlocarea. agon-ia O hiperrealitate răpitoare scrutând orizontul în căutare de dimensiuni încă

Pe autostrada dintre text și naratarii lui, se cuvine să lăsăm scriitura să deservească traficul, chiar și conform metodolatriei ca regulă de circulație (tirul masiv cu încărcătură auctorială să

Această masă totală rulantă numită dragoste și traseele netrăite pe care umblă o forță majoră, nederulată nici spre capătul meu nici spre capătul tău al papirusului. Să desfășoare din

Ah, ființele ramificate conviețuiesc fantastic cu ființele stratificate. Dumnezeu vine să le amestece numaidecât, că doar trebuie și el întrucâtva să mestece: fiecare tentaculă de-a lor

ce mai râdeai nu-ți mai încăpeai în piele numai sufletul ăla al tău fâșii întinse întindea altă Carthagenă atât de roșie că trebuia să înfigă cineva primul steagul unde nu mai încăpea îndoiala

- un singur ambitus sub aceeași cupolă - nu, nu se aude încă basul deși mi-e așa dor încât (diapazonul schimbă tonul) îmi mai crapă uneori vertebre din coloana mea dorică

Tatăl (autorul) Fiul (personajul) Sfântul Duh (piesa) Tatăl crede că visează pentru că Fiul nu crede, nu visează, pentru că Sfântul Duh nu crede, dar visează.

Împărtășite, mizeria și curățenia erau odinioară același focar de scurtă existență. Cloaca maxima a despărțit apele în două: cea proaspătă, în gura țâșnitorilor-statui și cea murdară, absorbită în

azvârli și paharul umplut și peliculele incolore curenții pumnii strânși impermeabili apa sufocările cu globuri de cristal, minimele argintării șlefuitoarele de voci-banchiză o lesă

în madrid sunt un cuerpo dar stau: toate glisează limbi uriașe poartă spre un fel de înăuntru, ca această stradă pe care am să te pierd pe tine te izbește brusc în mii de geamuri curbate și vii

în sfârșit e noapte și aproape o încăpere tu ai ajuns scobești ușă în pereți o să aprinzi o singură flacără fără asemănare îmi vei țintui fiecare dâră pentru îndurat în crăpături gaura cheii

cândva eram la înălțime pe frânghia aceea foștii mei dumnezei cu guri căscate cu lava curgând ca balele acum își ard toți așa de telegrafic vene în înaltă tensiune numai

Până nu de mult, când încă mai credeam că un text bun se împușcă în funcție de direcția din care bate vântul, nu mă interesa ce se întâmplă cu corpul unui astfel de vânat. Sufletul oricum urma să îl

”Greutatea e să-ți dai seama unde începe și unde se sfârșește un zeu”. - Gide nu mai muta cu gândul singurul loc pe care în mine nu l-ai ocupat. acolo regine foarte vechi istovesc