Vrajitoarele innebunesc singure

... si pierdem din pacura vremii lumina

Placuta poezie cu avortoni si jugulare pieptanate.

Ai vazut si tu filmul?:)) Mie imi place poezie desi parca avortonii aceia fac nota discordanta.
Remarc \"aruncam sprancene violente spre cer
si tremurul nostru se camumfleaza in ranjet ascutit
bucati din carnea inimii zac la cele patru turnuri
ochiul se pierde in nord
asfintim\"

\"Ochi, priviri pierdute, viatà fàrà viatà,
Veniti vràjitoare! Violetele durerii.
Aduceti speranta, spânzuratà de o atà.
Sufletul mi-l pierd, în ceata tàcerii.\"

Lucian, imi pare bine ca te-am vazut la subsolul unui text de-al meu.
Liviu, am corectat. Multumesc pentru stea.
Vladimir, da, se pare ca esti primul care si-a dat seama de unde m-am inspirat. Mi-a lasat ceva urme filmul...:)

Referința (criptică) la film îmi evocă „Le temps du Loup”, de Michael Haneke – un ciudat film post-apocaliptic în care românii joacă rolul unui personaj secundar colectiv. Am văzut filmul la Boston, cu traducerea de rigoare, în care „foreign language” era singura referință la români, replicile în limba română nu erau traduse iar cei care veniseră să vadă filmul au plecat, cu siguranță, speriați de invazia „străină”. Poate greșesc, iar filmul la care fac referință Andrea și Vladimir este cu totul altul. Nu-mi voi face mea culpa dacă greșesc, fiindcă interpretarea este numele artei.

Poemul îmi pare pre-apocaliptic: „asfințim” la „balul de sfârșit” inspiră stare de deznădejde tremurând la gândul că mai există viitor.

(O stea (*) de unde nu se poate.)

Bjork ca Bjork dar despre ce film vorbim noi aici? serioja...nu vreau sa mor prost in fata unui poem interesant!