poveste

am fost intotdeauna timpanul unor fatalitati existente doar in momente cruciale in frigul situatiilor in care acestea imi erau singura blana de pinguin atunci cand probabil eram prea batrana ca sa mai aduc foloase unei vieti imbucurator de proaste pacat ca mi-a servit drept dezavantaj plecam asadar dusa pe un aisberg pustiu spre calatoria fara fund si nu se stie cum, se povesteste doar prin legende, gaseam intotdeauna o sticluta plutind in apa nu era licoare magica, doar instructiuni pentru construirea unor palete uriase, multifunctionale cald nu era, dupa cum am stabilit, insa puteam vasli cu ele parcurgeam oceanul vaslind pana intineream si ma primeau in sanul lor alte si tot alte (ne)civilizatii intr-o zi am ajuns la un mal pustiu oceanul parea sa infulece nisipul cu limba lui imensa iar intre dinti avea scoici avea o gura sincera: ii vedeam toate cuvintele ascunse printre valuri si m-am gandit ca as putea sa raman acolo daca ne imprietenim aveam multe sa ne spunem, iar oceanul nu era defel genul tacut mi-am petrecut urmatoarele nopti si zile vorbindu-i neincetat, infierbantandu-ma teatral cu hainele-mi rupte ridicam mana spre cer si paream sa trag astrii de coada gesticuland asa oceanul ofta incet si mare a fost un maraton greu dar patimas stateam pe o stanca si tocmai ce rostisem cuvantul final al povestii mele el mai mut ca niciodata (atunci m-am transformat in timpan) au trecut cateva secole asa imi transpirau palmele in asteptarea intelegerii oceanul si-a deschis gura intr-un tarziu eu dormeam pe stanca, tot asteptand si inghititura m-a luat prin surprindere apoi mi-a spus: \"n-am inteles nici un cuvant - insa nici tu n-ai auzit: ti-am vorbit in tot acest timp\" si-a tras fermoarul buzelor peste mine iar eu, timpanul spart, am inceput sa vreau sa ascult.