Vasile Pin

reptilă nisipul coboară în apă să caute printre medicamente de dimineață urmele pașilor îmbrățișați până la geamandură până când au devenit gutuile din formula apei până când n-au mai

dacă această pușcă s-ar împăia grâul s-ar lega de stâlpii de telegraf sârme și ar zbura până le-ar ieși abur din plămânii de pâine dacă acest vânător s-ar vâna păsările s-ar rupe din

oasele s-au albit și-au devenit pământ carnea a făcut dragoste cu pământul și i-a născut fii de țărână tânără sângele s-a făcut metal ascuțit și a tăiat pământul până la pământ și îngerul s-a

plouă și ploaia merge cu noi prin oraș și noi două întrebări fără adăpost ne ghemuim în ochii celuilalt și singura lege permisă este o mână mică Mare de mână care pășește pe corzilor de chitară

în fiecare dimineață bunica se trezește precum o idee de fier vechi pentru ea dimineața este o piatră ce a lovit geamul lui dumnezeu și l-a crăpat puțin și subțire precum un capăt de ață ideea

ziua aceasta este mai înclinată decât de obicei oamenii sunt mai înclinați și cu gândurile înclinate nu se mai văd și păsările abia ținându-și înclinarea sapă cu aripile lor în piatra albastră

trebuie să fie preoți printre îngeri și vagabonzi subsoluri pe unde lumina își scoate coastele când plânge o lumânare după un suflet tramvaie care își conduc gâfâind fiarele vechi pe

unii văd dincolo de umbra secundei niște oase câinii văd corzi de viori și cântă dintr-o idee viermele pământul flămând dă din coada trasă la sorți a face din păsări pian e mai mult decât

mai e doar o haină o mânecă eu o mânecă tu cald într-o răcoare alb într-un cuib negru sare peste un gând frumos mai are o pată de la ultimul sărut și-un nasture lipsă de la ușă o îmbrac te

înainte de început a fost cuvântul atât de dulce nespus care zgâria inima desculță mare cât un vultur sub pleoapă și începutul a început să se sfârșească până la urmă a fost inima atât de

te iubesc nu poate fi solid este construit dintr-o sticlă gazoasă prin care se vede aripa precum un tatuaj care înoată prin nori transparenți așteptând să fie scris pe pielea unui țipăt este o

zicea să scoatem fluturii dintre coperțile cărților apoi scutura copacii să cadă cerul pe ei și fluturii îl ridicau ca pe o pleoapă a unei idei somnoroase rezemată într-o aripă așteptând-o pe

mă uitasem treceam pe lângă mine străin închipuiam mâini ele cu sete mă sfâșiau de setea unei linii a vieții ce tot flămânzea în deșert izbeam cuvintele de oameni până mă lăcrimau vânătăile

plouă mamă și ochii ți-s deschiși atât de deschiși încât oasele ți-au albit vrei din nou să-mi cureți pata de pe scoarța terestră a memoriei te cațări pe funia apei cu umbra pe tine de parcă e

dragostea are colți de reptilă a inventat un râu soarele s-a topit pe buzele fără maluri sabia cuvântul luna și inima femeii ușor de sfâșiat în arșița rece a secundei aerul mușcă până la

se ia o bucată de piatră și se sparge cu un cuvânt până ce piramidă piramida este un fel de departe se urcă în vârf de plop o cioară și se sparge cu un cuvânt până ce noapte noaptea este un fel

la marginea pământului locuia o floare de mac își făcuse umbră dintr-o piatră de drum ce se-ntorcea înapoi cu distanța pe margine fântâni înșirau setea ca poveste n-aveau unde să se mai ducă nici

pe zidul bisericii binele împarte cu poarta deschisă ceapa și mămăliga din cer cartea zidește cuvântul și se împarte înghesuială cu lumânări lumina neîncăpută de ochi cerșește cu mâna

substantivul acesta s-a retras într-o pagină albă până la brâu timpul a descălecat de pe tânărul armăsar și corăbiile au înghețat verbul au coborât ierni și păsările din zbor și au plecat

mai era doar un rău de făcut răul însuși alb într-o mânecă neagră cu o pată de la ultimul sărut strada e goală sub pătură și tu tot și tu nu și eu nu m-am întors aprinde o lumânare

așa cum o frunză de culoarea fierului deschide o grenadă nesemnalizată sub tălpile goale ale versului toamna cu sabia ei de machiaj deschide sângele ferestrei așteptând păsările să se

iubirea val căutând cu sextantul un port cât o lacrimă în seara când dezlegai câinii albaștri să plângă în cazarma unui umăr cuvintele atârnate lilieci pe streașina udă a buzelor

dincolo de idee este o mână care nu se vede care le culege dintr-un copac care nu se vede mai verzi pentru a fi folosite la un ceai ori mai coapte ce se topesc cuburi de zahăr în