Vasile Munteanu

îmi place că, deși îmbrăcat în aura unei \"vizuale\", textul este, în realitate o mărturisire (\"eu știu\"): totul stă sub semnul cuvântului scris (suportul fiind chiar esența vieții, copacul), deci acela care scrie (eu) trebuie să moară; într-un absurd desăvârșit, a muri nu este o soluție, a scrie poate.

cu plăcerea lecturii,
Vasile Munteanu

domnule Cristea: în primul rând, țin să vă mulțumesc pentru faptul că, în ciuda crizei generale pe care o parcurge omul contemporan, ați găsit timp (deși sunt convins că \"ați luat timp din altă parte\", lucru pentru care cu atât mai recunoscător sunt) să lecturați câteva dintre textele mele.

în al doilea rând, regret că acest (posibil) dialog a început sub auspicii nu tocmai favorabile, dar am să fac o mărturisire: recursul la autoritate (indiferent de nume) nu are nici un câștig în fața Cuvântului (mai ales a cuvântului scris); personal, nu recunosc decât trei autorități: Cuvântul (estetic), Dumnezeu (epistemologic) și Soția (psihologic).

în al treilea rând, observațiile dv (pe care le găsesc pertinente), suportă câteva precizări:

i) din motive personale, nu (mai) iau în calcul publicarea; parcurgem o etapă în care arta, în general, poezia, în particular, s-a dezis de valorile \"absolute\" (nu mai este nici măcar \"imitație\", în sens platonian); de aici și inflația aceasta de biografism și de voalare frustă a imediatului și a realului brutal; probabil manifest o formă de blazare impardonabilă, dar mi-e lehamite de \"fenomenul publicistic\" precum cetățeanului onest de revoluție; orice concept (nomina) superior dpdv estetic este privit ca o formă de autism; tot ce se scrie astăzi descrie, dar nu denumește, nu exprimă - în ultimă instanță, este inutil, este prea mult; particip exclusiv la această formă de literatură (virtuală) deoarece îmi satisface nevoia de comunicare și, deopotrivă, îmi satisface criteriul negării oricărei autorități (cu excepția celor sus-enunțate).

ii) aveți și nu aveți dreptate în ceea ce privește stilul; da, nu am un stil \"formal\", dar aceasta deoarece nici nu doresc și nici nu caut unul; pe de o parte, încerc să evit încremenirea în proiect, manierismul; pe de altă parte, modelele mele literare sunt \"sinteziștii\"; prin urmare, pe cât posibil, las ideea să-și reclame forma, iar nu forma să potrivească ideea precum patul lui procust lungimea trupului; nu, nu aveți dreptate că, totuși, nu există un stil; am căutat (fără pretenția reușitei depline) să \"stilez\" (a se citi personalizez) conținutul (stilistic, semantic, logic, gramatical, structural șamd)

iii) sugetia dv de a extrage un număr limitat de texte nu este deloc rea; în realitate, textele (mă refer la acelea pe care le consider publicabile și, desigur, la acelea care sunt postate) sunt cuprinse într-un triptic: poezie urbană, poezie rurală și poezie filozofică (sau, după cum îmi place mie s-o denumesc, \"poezia din câmp\", adică acea poezie în care nu este vb despre și... și..., ci despre nici..., nici...); evident că devălmășia în care sunt postate textele pe site presupune un efort acerb din partea cuiva pentru a le grupa și citi ca atare (efort la care nici eu nu aș fi dispus în cazul altui autor).

iv) referitor la \"înstănescianizare\", cred că ați scos din context (mă refer mai ales la datare) textul cu pricina; de regulă, astfel de texte (la mine) au caracter strict comemorativ.


și, nu în ultimul rând, și cu asta închei, nu agreez polemica (dar nici nu mă dau la o parte, dovadă că foarte rar veți găsi astfel de implicare din partea mea la un text care nu îmi aparține); prefer dezbaterea (din păcate, foarte rar spre deloc practicată de utilizatori).


cu mulțumiri pentru atenția acordată, oricând cu plăcere,
Vasile Munteanu

domnule Tudor Cristea: singurul lucru pe care l-am reproșat a fost acela al negării fără analiză, fără argument(are); cred că putem cădea de acord că orcine poate spune despre un text ceea ce textul respectiv nu este; dar foarte puțini despre ceea ce textul este; și, așa cum am precizat, ați spus despre acest text că: nu este poezie, nu este nici măcar proză, nu este literatură - credeți-mă, nu mă ofensează astfel de afirmații; dar nici nu le pot considera valide în lipsa unei justificări teoretice; iar acest lucru nu s-a săvârșit; desigur, și eu m-aș bucura să mă contraziceți prin ceea ce comentați, făcând dovada unui spirit pătrunzător.

evident, nimic personal.

oricând disponibil unei dezbateri,
Vasile Munteanu

sau cum ar spune un sofist: aha

eu spun invers: aha (dubla valoare a lui A)

mulțumesc, Mădălina, pentru precizare; eu îmi cer scuze, recitind, îmi dau seama că răspunsul meu poate părea abrupt; la rândul meu, îmi propusesem tot ceva simplu: precizarea că acest text nu este singular.

încă o dată, mulțumesc pentru prezență.

mulțumesc, Dan, pentru lectură și pentru semnul despre.

nu, nu iau în calcul publicarea (sper să returnez avansul la timp :) ); dar, chiar dacă m-aș decide pentru asta, tot nu aș renunța la s1 (pentru simplul motiv că acolo a fost plasată structural); despre finisare, da, ai deplină dreptate, așa cum am recunoscut în câteva rânduri, toate textele mele au nevoie de finisare, dar, asta e, m-am împăcat cu ideea, nu sunt un șlefuitor, sunt un aventurier - iubesc prea mult absurdul și imperfecțiunea.

încă o dată, mulțumesc pentru prezență.

ați afirmat: \"(...) nu înțeleg ce vreți să spuneți în cele de mai sus. Mie-mi plac lucrurile clare. Confuzia din teorie se imprimă în practică. Să fiți sănătos și mulțumit de ceea ce scrieți!\"

teoria de mai sus (în cea mai mare parte) este o trimitere (parafrază - m-am lăsat ispitit de asocierea parafrază/perifrază) la doi autori consacrați (unul român, N. Balotă și unul german... - intuiți/ deduceți care); am optat pentru această modalitate de a vă răspunde pentru a demonstra: i) marile gândiri (mă refer la cei doi autori) interferează și ii) când te aventurezi să îți dai cu părerea despre ceea ce scriu alții, e bine să citești mai mult decât scrii.

sincer, eu măcar din mândrie auctorială aș da curs invitațiilor de mai sus; dacă am fost echivoc (nu cred, dar observ că pomeniți de o confuzie), haideți să le identificăm: primo) spuneți despre ce este vorba în text (semantic) și cu ce mijloace (estetic); secundo) identificați perifrazele și terțo) identificați autorul german la care face trimitere teoria; știți de ce? pentru că, în caz contrar, mie îmi este clar de ce nu înțelegeți ce vreau să spun; parcă spuneați că vă plac lucrurile clare...

vorba lui Moromete: \"pe ce vă bazați\"? dacă textul de mai sus este ceva mimetic, caz pe care îl accept bucuros în condițiile unei analize pertinente (așa cum v-am invitat să procedați), atunci pseudocomentariul dv ce este?

de acord, nu sunteți obligat să demonstrați nimic (adimțând că ați avea ce), atunci nu văd motivul pentru care ați simțit nevoia să... cometați (deși, repet, intervenția dv nu întrunește condițiile unui comentariu); mai mult, la o invitație politicoasă de a desființa cu argumente un text (atrăgându-vă atenția că acestea sunt sublime, dar lipsesc cu desăvârșire), dv cum reacționați? faceți recurs la... bunul simț?! eu mă abțin să spun cine de ce anume dă dovadă.

cred că ceea ce era de demonstrat s-a demonstrat.

domnule Cristea: o critică a poeziei este (sau ar trebui să fie) înainte de toate un simptom al contemporaneității, iar nu o realizare pur estetică; și afirmând acest lucru vă dau dreptate: și eu aș fi la fel de curios dacă ați spune ce ESTE această poezie (am argumente că este poezie), iar nu ce această poezie NU este (și nici nu a pretins a fi); reiese de aici că autorul nu a săvârșit nici un fel de eroare, textul este încadrat corect; acela care se află în eroare este cititorul (în cazul de față dv) care citește prozaic un liric pe care îl acuză de dulcegărie în lipsa atribuirii corecte de valori semantice (sugerez să căutați în aceste dulcegării perifraza); și îmi permit să afirm acest lucru tocmai pentru că nu procedați la o analiză a textului (asupra căreia și eu aș fi din nou la fel de curios), ci emiteți simple păreri cu pretenție de axiomă; în definitiv, de ce nu, aveți tot dreptul; dar acest lucru nu înseamnă că aveți dreptate.

în apărarea mea am să încep prin a spune: cum realitatea imediată poate fi completată (a se reține, completată) cu rezultatul acțiunii materiale, tot astfel realitatea creativă (de orice natură) poate fi amplificată prin imaginație și sentiment); când se întâmplă ca acest tip de imaginar să fie nu mai puțin obiectiv decât realitatea materială, atunci indubitabil existența însăși este poezie (caz în care orice ați gândi dv despre poezie pentru mine ar putea să nu însemne nimic); cum spuneam, acesta este un punct de pornire; dacă vă încumetați la a spune ceea ce textul este, apoi de aici decurg lucrurile; și încă ceva - nu întâmplător am amintit unui antecomentator de Kafka; intuiți/deduceți de ce?


oricum, vă mulțumesc pentru lectură și pentru insolita prezență.

Ioana: în cazul meu, vorbim de o absență printre cuvinte; într-o perioadă inflaționistă, acest lucru nu înseamnă nimic.

Adrian: consider viața însăși o figură de stil; crezi că, în cazul unui membru amputat, acela care doare este golul (lipsa/ absența)?

mulțumesc pentru lectură și semnul despre.

mulțumesc tuturor pentru lectură și pentru semnul despre.

posibil să ai dreptate, Cătălin; dar, când vine vorba despre însingurare, îl prefer pe Kafka.

morfologicul meu prieten, imperialule Marțian, chiar mi-am zis: \"gura păcătosului...\" nu știe ce este adevărul; coarne să fie, deși ar fi bine să nu confuzi subiectul cu obiectul; nici absența cu prezența.

Ioana, poate cu ochii deschiși spre înăuntru; sau poate fiecare om e un caz, supus - cum altfel - cauzalității.


încă o dată, mulțumesc pentru prezență.

mulțumesc, Ottilia, pentru lectură și pentru semnul despre.

domnule Cristian, când totul se întâmplă \"invers\" (după cu spuneți) este bine simplifici lucrurile cu accent.

Mădălina: nu este vb despre nici o schimbare, vei mai găsi astfel de texte în pagina mea (dacă vei căuta, desigur), a, încă ceva, \"în sfrșit\"-ul cui sau a ce?

d-le Dincă: e bine că ați reușit un astfel de pas. sau nu?

impresionant acest amalgam de conținuturi expresive, care, în ciuda lapidarelor și frecventelor intervenții cu valențe de povestitor excesiv și a notelor explicative inserate în text (pe scurt, a deselor accidente ale epicului), nu își pierd coerența; pe parcurs, pot fi identificate teme izolate, tendința fiind una de \"fragmentare\", dar întregul ciclu este unul susținut, mai ales prin polifonie, fiecare strofă (și chiar fiecare vers) înlăturând (așa cum autorul și-a propus) strofa și versul următor.

un poem de forță și un poet pe măsură.

cu plăcerea lecturii,
Vasile Munteanu

mulțumesc, Andrei, mulțumesc, Liviu, pentru lectură și pentru semnul despre.

încântat și onorat de prilejuirea unui astfel de text, Ioana (precizez că nota-ți personală este ireproșabilă).

și mi-am permis să întețesc focul: http://romana.agonia.net/index.php/poetry/13911632/index.html


cu plăcerea lecturii,
Vasile Munteanu

mulțumesc, Iarina, pentru lectură și pentru semnul despre; ai bine surprins sensul apei-sânge: viața = o formă de diluare.

mulțumesc, Andrei.

mi-a plăcut modul în care este redată (lipsa)lupta(ei) cu sine, la finele căreia triumful libertății înseamnă moarte.

totuși, cred că textul ar mai fi comportat unele corecturi:

unul dinTRE acei cocoși

sau să vestească zorii (în loc de ȘI - exemplificarea nu este coordinativă, ci alternativă)

(fără DE-ACEEA)când l-au luat pe sus

(fără ȘI) n-a deschis ciocul (deși e preferabil o construcție de genul: n-a scos nici un sunet)


nici când i-au întins aripile,
l-au apucat de cap,
i-au întins (verb care se repetă 2 versuri mai sus fără valoare stilistică) gâtul
și-au început să (fără I-L) taie…


desigur, nu sunt neajunsuri majore, le-am observat și am zis că poate mai pot fi operate modificări; succes cu volumul.

mulțumesc, Emi, pentru lectură și semnul despre; desigur, ai dreptate [ar mai fi: (v4s3) \"cu care... cu... o cișmea\"], însă utilizarea sonantelor respective (în versul indicat de tine) este voită (cu trimitere la onomastică și la simbolistica specifică acestor consoane; mi-a permite să o definesc drept o treime a sumbrului); dacă efectul nu este cel scontat, asta e; încă o dată mulțumesc pentru prezență.

exceptâd \"timpanele lui Dumnezeu\" (nu pot reprezenta), am citit o poezie pe cât de gravă (sugerată de marșul funebru al pianului) în sentiment, paradoxal, pe atât de plină de vitalitate ca atmosferă [\"ploaie\" + \"am fugit să o prindem\" (sublim)], semn că boala este a trupului, nu a spiritului, aici decadentismul (ca la Bacovia, de exemplu) având caracter umanizator; dar un uman izolat de lume, o insulă plasată în atemporal, ieșită de sub semnul finalității (nimic nu se întâmplă), în care viul este sugerat de cele trei determinări fundamentale ale ființei: iubirea (interior), boala (exterior) și teama (liantul dintre ele).


cu plăcerea lecturii,
Vasile Munteanu