Vasile Munteanu

aș vrea la începutul celor câteva cuvinte pe care am să îmi permit să le las aici să amintesc faptul că estetica de tip goetheian i-a influențat, de exemplu, pe Humboldt, Hartmann sau Croce și că, prin aceștia, are încă o influență importantă în estetica actuală, cel puțin în mediul universitar (mai ales românesc);

pentru a aborda o astfel de temă și a trasa linii de interpretare, cred că ar trebui pusă în prealabil în discuție problema Frumosului la Goethe, adică viziunea sa estetică, fără de care suntem tentați să îl considerăm pe Faust un fel de alchimist înamorat de Artă.

pentru a înțelege natura lui Faust, ar trebui să luăm în serios afirmația lui Goethe: „trebuie pornit de la caracteritic pentru a ajunge la frumos”.

este binecunoscut că, pentru perioada denumită „Sturm und Drang” (Furtună și Imbold), Geniul este acel artist care încalcă regulile și limitele; consecința: nelimitarea imaginativă se plătește cu limitarea vie (trup și suflet).

să nu uităm că, de exemplu, în “Suferințele tânărului Werther”, sinuciderea viului are loc prin eros. Am adus în discuție acest aspect nu de dragul discuției, cât pentru a sublinia că întrega operă a lui Goethe stă sub semnul sacrificării-de-sine și al “entuziasmului” spiritelor superioare.

dacă privim puțin la “concurență”, vedem că un alt contemporan al său, Heinse, avea același tip de abordare estetică, însă finalitatea era una de tip marxist avant la lettre: “Fiecare artist trebuie să lucreze pentru poporul în mijlocul căruia l-a aruncat soarta și cu care și-a petrecut tinerețea”. Evident ar merita citat mai mult, însă am părăsi tema și nu este nici locul, nici timpul. Ideea este că această temă este în perioada romantismului german nu un \"subiect literar\", ci o \"convingere\".

pentru Gothe, Arta este izvorul frumuseții; nu individul, ci \"conceptul viu\" al individului; Artistul care atinge o astfel de culme se sustrage speciei, devine o specie în sine (Gattung), subordonându-se direct unei idei eterne (Urbild); după cum spune Croce: \"plinătatea formei care ucide forme, care stăvilește pasiunea așa cum malul stăvilește râul\"; forța – în egală măsură, impuls și ispită – este dată de tensiunea interioară; setea de adevăr, implicit de cunoaștere, nu este anulată, ci apare “îndoiala în mijloacele naturale”. Nu poți cunoaște ceea ce este deasupra naturii, mai ales deasupra naturii umane, decât operând, acționând asupra naturii; evident că, divină sau mecanică, această natură va reacționa; sunt declanșate, astfel, forțe imposibil de controlat și de anticipat în ordinea firească a cunoașterii; iată Prețul – a te supune, la rându-ți, aceluiași tip de intervenție, a deveni tu însuți obiect obiectului căruia i-ai fost în actul estetic subiect;

dacă suntem consecvenți, vedem că acest tip de raționament poate părăsi cu succes cadrul estetic; el este valabil în cadrul oricărei manifestări umane care are la bază o teorie.

personal, mi-ar fi plăcut să părăsești abordarea aceasta relativ-didactică și tonul recenzoral și să ai curajul \"afirmării\", însă, dincolo de preferințele mele, consider că demersul tău merită apreciat.

cu respect,

poem al hipersensibilității, în care motricul ipotetic (s1), acusticul (s2) și sangvinicul (s3) pun la cale Wonderland-ul propriei existențe; păcat că pe final (dar poate nu ai urmărit asta) se pierde din cursivitatea unui posibil intermezzo: scaunele cu cele patru zări în sus/ [...]/undeva eu întins..., care nu mai poate fi continuat cu nimic.

plăcut.

cu respect,

și în tine se regăsește o parte din cuvânt; mulțumesc pentru lectură și pentru interpretare.

cu drag,

dacă în acest \"somn estetic\", care mă cuprinde poate și pe mine uneori, e bine că, din când în când, întâlnesc și oameni treji; mulțumesc pentru părere.

cu respect,

mulțumesc pentru lectură și pentru semn; încântat să văd că interferența planurilor a ajuns la tine ca cititor.

cu respect,

într-un raport just al antagonismului emițător - receptor, te invit, dragă Nicolae Popa, să primești drept titlu al titlului conținutul; mulțumesc.

cu respect,

în doi timpi și trei mișcări; scuze.

abia astăzi am observat că Andrei Gheorghe postează din nou; și m-am bucurat; și bucurându-mă am purces la lectura acestui text la finalul căruia am întrezărit o deziluzie care se scrie cu abnegație, aș spune cu vocația etapizării erotice: preludiu - act - postludiu; un orgasm al ființei într-o lume în care numai înghețul sau focul maschează mizeria, ingnoranța, dezolarea; verbul oscilează între imperative la limita pertinenței și exaltare cenzurată, între linia curbă a naturii și linia riguroasă, totdeauna frântă a gerului;

în final totul se va oglindi într-un nou răsărit.

cu respect,

sisteme de referință, Anghel; geometrie și aspațialitate; limitare dinspre înăuntru, nelimitare dinspre afară.

mulțumesc pentru lectură și pentru analogia inspirată.

cu respect,

Liviu; în mod normal, tastez destul de des eronat, din grabă și din cauza suprasolicitării vizuale - ce vrei, ochi de \"spir(i)tist\" :) - însă, de data aceasta, după cum bine ai dedus, e vorba de sensul genetic.

mulțumesc pentru veghe și semn;

cu respect,

mulțumesc, Valeriu; printr-o coincidență fericită, în timp ce tu comentai aici, eu comentam la tine; e, probabil, un semn al dimineților viitoare.

cu reciprocitate,

mi-au amintit, mersul în urmă este (fără virgul între Sb și Pr - m-a molipsit site-ul :) )

îngerul și pomnirea mamei pe final mi-a amintit de versurile: \"mă duc eu înainte, că-s mai priceput - să pun șeile pe îngeri\" (T.Pâcă)

evident, constructul tău este despre altceva, despre cel-rămas, despre doi-ul singurătății, despre ochii privind împreună, dar văzând diferit, despre exteriorul înfrigurat contrazis de miezul cald al împreunării mâinilor;

mersul în urmă, este drumul care se continuă; cei morți și-au încheiat socotelile, lunecă sub iarna încremenirii, anotimpul mersului fiind apanajul celor vii, atributul \"următorilor\";

concluzie: totul tremură! se tremură și se repetă...

inspirație!

please, insert the playlist :).

nu, mai bine,

iată Poetul pentru care moartea este, paradoxal, un fapt de viață; stingerea ochilor pentru Artistul Autentic nu reprezintă altceva decât ultima tușă a unui portret care se creează singur, ultima notă a unei opere ce se compune cântându-se pe sine; Poetul nici măcar nu își aparține, aparține timpului său, destinului său, care când îl îndestulează, când îl înfometează, când îl poartă în glorie și strălucire, când îl zdrențuiește fizic și psihic;

s-a afirmat despre Nicolae Labiș că nu cunoștea infatuarea, însă că nu ar fi plecat nicicum genunchiul în fața potentaților politici sau literari; de ce ar fi făcut-o? și în fața cui? al cui genunchi era mai rotund decât al lui? nu în fața morții sau a vânătorului muritor plânge și se frânge sălbăticiunea – și Labiș a avut mereu instinctual unei vietăți cu desăvârșire liberă – ci în Moartea însăși;

pentru Poeții de după el, începând chiar cu Nichita, Labiș este iedul din ciuta însetată, este viul niciodată devenit muritor;

odihnească-se în pace și călăuzit fie spiritul celor de azi de “amețitoarea apă” a cuvântării sale.

că Julieta vrea Alfa Romeo e ceva banal; discursul tău atingea valențe eminesciene dacă Alfa Romeo ar fi dorit Julieta

... accelerează-n jos pe-autostradă/pătrunde-mi fără frână în ogradă...

iartă-mă că nu ți-am răspuns la timp; așa sunt oamenii mari, dau vina pe timp când sunt neserioși; îți mulțumesc pentru prezență; cât despre \"pusul pe gânduri\" îți doresc din suflet să rămâi așa cât mai mult timp; când nu se va mai întâmpla, înseamnă că și tu, la rândul tău, ai uitat să răspunzi cuiva.

cu prietenie,

pui întrebări unui muritor care, ca și tine, în această seară se lasă amăgit de cuvinte pe internet; evident că nu internetul este scopul, însă nici realizarea; probabil că cine trăiește cu adevărat trăiește la timpul viitor, nici în prezent și nici atât la timpul trecut; înclin să cred că ceea ce ne dorim conferă măsura valorii noastre spirituale; un om fără aspirații e un mort uitat neîngropat.

modul în care tu privești cuvintele mă face să le compar cu pisicile lui M. Preda: \"când simt nevoia de afectivitate, se freacă de piciorul scaunului, sunt sincere, nu înșală pe nimeni\" (Cel mai iubit dintre pământeni); în fond, ai dreptate, singurii capabili a înșela suntem noi; și, ironia vieții, de cele mai multe ori cei înșelați suntem noi înșine.

mă prind în brațe și strâng până aud pocnindu-mi nodul din gât (Nichita)

este singurătatea o exprimare fizică a neputinței? o anulare a receptivității acustice (\"nu sparge surzenia\")? o \"împovărare\" din prea-plinul ființei?

cine ar putea răspunde? reală este numai această clipă-gură-de-aer-negru; totul e întuneric pentru că eu sunt și ard.

cu drag,