Poezie
predestinare
1 min lectură·
Mediu
aș fi crezut mereu că lampa nu mă doare
cum își sorbea avidă tăcerile de gaz
îi inhalam atomii îmi deveneam mai treaz
simțind cum totul arde hrănindu-mă din sine
un foc nu-i o-ntâmplare scornită din nimic
așa precum s-ar crede tot vânturând cenușă
în foc se intră-aievea ca deschizând o ușă
pe care nu oricine o află spre deschis
iei bulgări vii în palme și îi măsori unindu-i
până când totul arde cu flăcări de-nceput
faci sticlă la o lampă ce încă n-a durut
apoi cu ce rămâne nemistuit și teafăr
e mult sau e puțin nu vei ști niciodată
tu ai venit pe lume să te aprinzi mereu
pământu-i mai ușor iar cerul e mai greu
prin întuneric trece o rază dezgropată
022.907
0
NV