Poezie
carnea pedepsitului celui mare
(euharistie poetică)
2 min lectură·
Mediu
m-ați pus la colțul indiferenței în genunchi
pe coji de singurătate
inutil: mă iubește peretele din față și Ea –
de fapt eu v-am întors spatele
din când în când îmi aduceți apă
într-un castron de tablă cu formă
de stea
și-mi puneți alături o floare de plastic
ați oprit petalele și semințele pentru voi
mi-ați adus tulpina din care ies cuie
îmi tai cu ele flăcările – sângele meu arde –
îmi place să vă privesc chipul la lumină
de suflet
și-atunci mai tare apăs genunchii
de singurătate
iar spatelui meu lat îi mai crește
un spate
mă ostoiește amintirea norilor sărmani
din care vouă nu vă cade nici o ploaie
și mă gândesc la vorbele poetului esențial:
“că… tata și mama cu frunțile grele
… ar scuipa pe versurile mele”
și dacă m-ar scuipa zeflemitor părinții
de ce n-ar face-o niște bieți străini –
genunchiul meu e mereu mai rotund
iar voi îmi sunteți mereu mai puțini
poate că și voi stați într-un alt ungher
naiba știe câte colțuri are sala de așteptare
a vieții
poate că haltele noastre sunt legate cu drumuri
de fier
pe care marfarele iubirii trag gâfâind același
puls – mai stins aproape stins – stins
poate că nimeni nu mai știe când a nins
îngropând toate trenurile
de vină desigur e acarul păun
fericit e săracul – cu duhul –
am să îmi tai o mână și am s-o duc
copiilor lui să aibă mâncare
din carnea pedepsitului celui mare
am să îmi tai limba și am s-o dau
păsărilor cerului pe care le hrănește
dumnezeu
nu vă îngrijorați nu toate păsările
cântă –
nu e nevoie să inventați colțuri de aer
mă voi ciopârți altruist voi da totul
chiar și zgârciuri și oase ligamentele tari
vor lega ceruri convexe de ceruri concave
voi păstra doar rotula genunchilor stinși
și sângele meu care arde
de mă veți îngropa înveliți-mă în hârtie
se va păta cu sensuri totdeauna ciudate
nu le veți suporta le veți pedepsi –
vă înțeleg – punându-le în genunchi
pe coji de singurătate
vă cer iertare recunosc: nu îmi pasă!
spatelui meu lat îi mai crește un spate
023450
0
SE