Poezie
Ecoul ploii
1 min lectură·
Mediu
plouă șiroaie în lumea de ploaie
cerul se-ndoaie de umerii grei
soarbe uscatul, plutește-ngropatul
în prea înaltul munte surpat
taie lumina grea ghilotina
călită în vina sângelui ei
ceruri desculțe calcă meduze
care n-au buze să soarbă tot
focul din vene în peșteri cerne
cu multă lene ploile mari
luna de piatră se sparge toată
cenușa din vatră se face nori
în trecătoare hidra nu moare
trage-n vâltoare cai dezmembrați
prin ploia neagră trece o arcă
o cârmă ruptă, catargul rupt
copacii goi - se fac noroi
doi câte doi îngerii morți
cerul se-ndoaie - plouă șiroaie
lumea de ploaie cu umerii goi...
023445
0
Ideea de inceput si de sfarsit imi place, si constructia, dar pe la mijloc pierzi din profunzime, chiar si din ritm, ca rima inca nu o comentez, nu am inteles-o prea bine, dar, ma rog...
Ne citim
Daniel