scrieți voi versuri noi

despre libertate în actul poetic putem scrie - așa cum s-au tot scris și rescris - tomuri de cărți. despre zăbrelele spiritului și \"cele nouă pietre\" ale jocului terțiar e mai greu de poetizat atunci când noul poate fi doar o patină modificant-deformantă a lumilor pierdute.
dali-dalida-dalailama poate fi jocul cu iluziile, dar poate fi și metaforizarea realului trecut-în-prezent până la limita particulelor, vocabulelor, vocalelor și a nerostirii. fiindcă în acest \"scrieți\" voi, dar scrieți \"versuri\" noi, depinde mereu unde cade accentul. oricum, orice alegere se face, \"ritualul este inutil\" dacă uităm de tați și de ancestors. Thanks for this good poetry

Ela

ce zici
mi-a fost trist in ochi sa citesc realitatea asa neprofanata

nu ne putem sustrage jocului cu noi
si pietrele sunt pentru sau impotriva noastra

respect fata de tinuta realitatii pe care ne -o pui in fata

Vasile, am remarcat imediat ciclicitatea acestui poem, parca vrei sa inchizi un cerc, sa transcezi perpetua rotire pentru a te izola intr-un turn, undeva departe... Chiar si din titlu se poate observa atitudinea aceasta de desprindere... Faceti voi, pe mine nu ma intereseaza...

Intradevar, un subiect asupra caruia merita sa meditam...

petre

Ela: din nou cu aplecare către un dincolo de versuri; dinspre mine, o singură confirmare: categoriile estetice, chiar dacă antagonice, nu pot fi gândite decât împreună; mult mulțumesc spiritului tău de veghe.

Anni: nu pot decât să îți dau dreptate - în lipsa jucăriilor, pietrele îmbracă formele imaginației noastre...; mulțumesc.

Petre: \"faceți voi, pe mine nu mă interesează\"...; știu și eu, poate e vorba doare de un alt obiect al acțiunii; poate intersele sunt altele, implicit valorile; în difinitiv, Ela surprinde bine ideea \"accentului\", a separației la nivelul gândirii, iar nu la nivelul semnelor de limbaj, al convențiilor (ca într-un joc de \"țintar\", de exemplu...); mulțumesc.

Cred că totul se întrupează aici dintr-o chemare interioară spre conformitatea cu sinele și cu valorile pe care poetul tine să le respecte. E revolta mută a ființei împotriva artificialului și a tendinței de înstrăinare impuse de tehnicism. Sigur, altfel decât la Blaga sau Esenin: \"am pariat că vom mai fi în viață când ne va izbi în plin autostrada\". O imagine cheie mi se pare a fi următoarea: \"coloana frântă într-un infinit al trudei\".

\"Cel ce știe locul meu sărac,/ Revăzându-l, l-ar răzbi fiorul,/ S-ar opri la fiece copac/ Să-i sărute bucuros piciorul\" (Esenin)

\"Uite, e seară./ Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi,/ ca un miros sfios de iarbă tăiată,/ ca o cădere de fum din streșini de paie,/ ca un joc de iezi pe morminte înalte\" (Blaga)

nu e vorba de \"ruralism\", ci de contemplarea unor spații pe care unii îl vor cu disperare \"mort\" tocmai pentru că nu se pot regăsi în sensul pe care astfel de spații îl conferă lumii; mulțumesc trecerii tale cu sens.

Am publicat aici de curind un text despre Cruzimea nostalgicilor si vad ca nu sint singurul care reflecteaza asupra nuantelor problematicii matricii noastre identitare.Coloana Infinitului pare a fi facuta din cruci de tarani cladite pina la cer si zidirea aceasta care nu se mai termina ne poate umple de mindrie sau revolta. Eu unul sint revoltat ca in mileniul trei se mai vorbeste despre mainile crapate de munca ca despre o valoare a satului contemporan. Poate putem avea acest entuziasm doar pentru ca miinile cu pricina nu sint ale noastre, cei ce la Paris invata la git cravatei cum sa faca nodul...Dar sint ale parintilor, bunicilor...
Uf...

... un pahar cu apă

voi începe prin a fi de acord cu tine: și pe mine mă revoltă că, de exemplu, „în mileniul trei” (după cum tu spui, deși părerea mea este că se poate discuta lejer despre „situarea axiologică a României în istorie” – fie cultural, fie sub alt aspect...), „hippias minor” se poate constitui încă într-un mod de gândire și de manifestare artistică; modul teologic de gândire și de manifestare este inutil a fi luat în discuție; cel puțin aici.

exceptând filozofia economiei, totul a sfârșit într-o filozofie minoră, desuetă; care sau reușește să se constituie într-un cadru teoretic al unei științe particulare sau în pură stilistică, sterilă în chiar formele sale tutelare [vezi cazul (pseudo)avangardismului promovat astăzi)], simple deraieri de la o logică a discursului pe care așa-zișii autori nu o posedă, din cauză că se exprimă tot în cadrul unei perspective retrograde asupra artei, perspectivă pe care, negând-o fără să o parcurgă, nu sunt capabili să o înțeleagă și să o asume, camuflând (sau agresiv sau cu nesimțire crasă) sub pretextul inovării, evidenta lipsă de înzestrare poetică; nu vreau să fiu înțeles greșit: majoritatea sunt inteligenți și informați, însă, din nefericire, au o viziune minimalistă asupra poeziei; cred că, de fapt, acesta este paradoxul, au curajul exprimării poetice tocmai pentru că poezia li se pare un exercițiu facil.

„cei de la Paris învață cravatei cum se face nodul”…? despre asta cred, în câteva cuvinte, următoarele: nu degeaba majoritatea ființelor considerate rare se raportează la actul (pro)creării ca pe o întoarcere la origini; subliniez: nu o plasare în trecut, ci o raportare la; aceia care se raportează la poezie prin „modă”, sunt de acord, sunt, artistic vorbind…, totdeauna bine îmbrăcați și gata de a lustrui canapelele din „fața camerelor de luat vederi” (și, implicit, de luat mințile…).

mulțumesc pentru lectură și pentru prilejul de cuvinte.

foarte bâz...; apreciez analiza ta psihologică; să te aștept și cu una de natură estetică? sau creierului tău îi e prea cald?