Poezie
amurgul supermanilor
1 min lectură·
Mediu
ador să înfior zorii îmi imaginez
stăpânii câinilor întărâtați blestemându-mă dintre perne
și încă
fiecărei porți ce se deschide spre stradă
eu
i-am pus în cale un tomberon negru
doliu defunctelor devorări
felină în a cărei blană
puricii se iubesc descompus
port mereu cască de aviator și ochelari de sudură
am în dreptul inimii tatuată altă inimă
roz
uneori pentru a o face să bată
mă izbesc de aer
și mă rog
demonilor înaripați pentru o respirație plisc-la-gură
eu
da
eu
vă apăs soneria și fug
las zilnic în cutiile poștale pliante întrebând
„unde îți vei petrece veșnicia?”
vă amestec preșurile de la ușă
numerele autoadezive ale apartamentelor
chiar și maidanezii pe care îi hrăniți
îi duc în alt cartier cu mașina și vă aduc unii străini
îmbrăcându-i
cu rufele întinse la uscat între blocuri
în cimitir
sădesc flori de hârtie – veți crede?
morții
ar putea înverbi de singurătate
023134
0
mascata de o tehnica de bun manuitor al cuvantului,
din punctul de vedere al unui mort “inverbat” de singuratate,
viata-i o floare de hartie…dar poate fi si privilegiu atunci cand
nu respecti traiectoria timpului, sau doar aparenta de forma zilei
si a noptii cand iti schimbi cainii singuratatii in functie de anotimp:)
o inarmare pana in dinti in fata ghearelor fruste si verzi ale realului,
poate fi si suferinta tabacita, pentru a face fata unui timp in deriva...
din cat va citesc inclin si eu spre … acele cuvinte cu miez care exclud partea
fericita a lucrurilor, in ideea ca tot ce este perfect se afla dincolo de noi,
alaturi ne sunt doar grijile, obligatiile si temerile…
cu respect
anana