lemn de cer

mereu ramane o mireasma dupa ce citesc poeziile tale. ceva inexplicabil de frumos. lemnul de cer prevesteste astralul din poezie, golul plin, eterul ce predomina.
/sunt scorbura pe care nebunia mea o pune
schimonosit
deasupra celor fără de potcoave/

/tu! cel din băltoacă:
m-ai văzut?
cărându-mi singur trupul în roabă/ aici e o parte foarte frumoasa a poezie, pt ca eu vad pe cel din baltoaca ca fiind tot tu, chipul reflectat intr-o baltoaca cand treceai cu roaba. deci o detasare de toate lucrurile pentru ca, cum tu zici in poezie
/de ani de zile scriu despre îmbătrânindul/
am citit o poezie frumoasa, cum nu a mai fost pe aici de ceva vreme

seara buna

mulțumesc, Ștefan; iartă-mi indecizia de a răspunde simplu.

Observ un nou mod de a opera tăietura în text, de a preleva secțiunile din ceva mai amplu, obținând un plan inedit al expresiei, ce abstrage sensul. Astfel, percep strofele ca pe niște facțiuni care nu se întregesc într-un poem, ci într-o stare. Starea de mohorât/mohoreală ce pare a pregăti poemul din ultimele două versuri. Un text valoros. Cu amiciție,

mulțumesc, Ioan; posibil să ai dreptate când spui: \"facțiuni care nu se întregesc într-un poem, ci într-o stare\"; din punctul de vedere al cuvintelor, e singura în_stărire.

cu reciprocitate,
Vasile Munteanu