Poezie
bretele de toamnă
1 min lectură·
Mediu
te întorci purtând în port-bebe-ul atârnat de gât
rodul iubirii noastre de anul trecut
intră zeitate a fertilității întinzând spre mine patru brațe tulburii
- de soare -
două roze începute să urce
alte două palide începând deja să coboare
privești mormanul de vase
mormanul de rufe
și cărțile îngropate vraiște sub goale căni de fier
lepezi bretelele oftând apăsat de parcă ar fi elemenți de calorifer
arunci basca peste calculator îți lași părul să se reverse pe spate
îți pui la treabă sufletul cu mânecile până la nodul din gât suflecate
cum de te ține
cum de te rabdă
cum nu te înmoaie
cerul
pământul
fiecare înmugurire de ploaie
te aud moliile deodată prinde să ningă prin casă
o iarnă bizară în care îți înfigi sânii și te îmbulgărești mai frumoasă
[*] fulg de doi
[(*)] fulg de trei
[inima omului de zăpadă]
cerul șterge cu mâneca geamul îmbrățișați să ne vadă
și doar bretelele atârnă ca un leagăn în care
imitându-și părinții rodul iubirii noastre va păși curând în picioare
033196
0
e o pictura ce irumpe din toate partile
e viata ca etern necesar.
neasteptata rima alaturata peisajului
grefa in suflet, expozitie in miscare.
si da,
cand realizezi cu cat har sunt imbracati anumiti oameni, parca ti-ai da demisia