Poezie
în_jur pe mama
1 min lectură·
Mediu
tot ce întreprind e o justificare a trecutului. aceia care așteptau ceva de la mine mă fixează cu ochi de reptilă. îi aud murmurând: - ne-am înșelat! dar nu cu regret. cu satisfacție: - e de-al nostru! nu le pot spune că nu vor trăi suficient să înțeleagă:
de fapt personific lipsa din om.
când mă cuprinde panica mă ascund în muzeu. aici toate întâmplările sunt la timpul trecut. o planetă cu urme de viață. un trup fără exterior și interior. carnea a fost mâncată. sufletul eviscerat. nu învățăm decât despre oase.
pot spune oricui altceva – nu sunt eu. când mă scot pe gură sunt o formă de aer. păcatul se îndrăgostește de mine. mă umple și umple tot ce ating cu secreții și sânge. nu poți parcurge nici un drum înapoi fără gândul la mamă.
cel mai frumos poem ar fi un ferpar cu toți sinucigașii
dar scriitorii au obosit
nu mai e nimeni să scrie. e plină lumea de contabili și de avocați.
085338
0
Și totuși, există o demnitate în felul în care poetul își mustră sinele, în felul în care reacționează față de tagma poeților, cu bunii și mai puțin bunii, cu cei ce caută nod în papură, ei înșiși prinși într-o diversitate de noduri.
El nu face decât să personifice “lipsa din om.” Deține acel muzeu pentru studiul sufletului, mai bine zis a ceea ce a mai rămas din el și a oaselor care rezistă vremurilor. (mi-a plăcut: “sufletul eviscerat. nu învățăm decât despre oase.”)
Și nu se recunoaște pe sine atunci când păcatul “se îndrăgostește” de el, căci recurge la un limbaj total nepoetic și care, în mod normal, nu îi aparține.
Finalul demonstrează efectul simțămintelor trăite. Eu, citind, l-aș lega într-o sferă poetică cu titlul și începutul, astfel:
“cel mai frumos poem ar fi un un ferpar cu toți sinucigașii
dar scriitorii au obosit
nu mai e nimeni să scrie
în_jur pe mama
tot ce întreprind e o justificare a trecutului”
Cu plăcerea lecturii,
Ottilia Ardeleanu