Poezie
copilul se colindă
1 min lectură·
Mediu
mi-e foame cum nu știu să fi simțit vreodată
mănânc tot ce-mi ajunge prin suflet înspre gând
cuvintele îmi stau ca merele în poală
iar eu atât voiesc: să simt! și să mănânc!
de grabă o idee rău și-a scrântit piciorul
tot alergând să-mi iasă pe limbă sau pe mâini
zici că o blândă poate mi-ar fi ieșit pe piele
din care-mi rup în unghii de-atâtea săptămâni
în juru-mi anotimpuri se schimbă îmi trec anii
ce mi-ar păsa de toate de nu-nțeleg nimic
înjur femei frumoase și colorate sticle
când trec pe lângă mine: Copilul meu! mă strig
rămâi barem o clipă să-mi amintești de ce
colinde nu țin minte și am uitat zăpada
ah doamne cât de laș n-am fost și am ajuns
de mine cel uitatul își râde toată strada
au poate sunt un cariu din cel necunoscut
atât de înlemnit încât se roade-n sine
toți porii parcă urlă și totuși nu clipesc
când lângă trunchiu-mi mut se leapădă un câine
un lepădat sunt eu un lepădat de toate
la ce-aș pofti la poarta străinlor de semn
cu merele în poală m-acoperă zăpada
și gândul meu din fructe se flămânzește lemn
023.084
0
Ma intorc cu placere la primele versuri:
\"mi-e foame cum nu știu să fi simțit vreodată
mănânc tot ce-mi ajunge prin suflet înspre gând
cuvintele îmi stau ca merele în poală
iar eu atât voiesc: să simt! și să mănânc!\"