Păcătoasa treime

sunt dator vieții: am luat zile-n avans îmi spun amintindu-mi de păcatele tinereții mă îngrozește gândul că voi pleca vândut la cenaclul marilor poeți de ce vii cu mâna goală fiu rătăcitor mă vor întreba cu disprețul marilor poeți legănându-și capul a dezaprobare de ce mori de două ori într-o singură moarte nu știu! va spune pictorul de-a stânga mea nu știu! va spune filosoful de-a dreapta mea eu nu voi zice nimic mă țin de umerii lor vorbirea m-ar face să-mi pierd echilibrul m-au arestat cavalerii formei poetice mi-au luat cureaua șireturile și pana dar scriu pe garduri cu sângele meu pe nori și infinitele păsări călătoare poezia trebuie să fie ceva aud eu nu înțeleg ce trebuie poezia să fie pentru mine este cumva poezia dacă poezia este poezie viața mea și a lor este poezie diminețile în care îmi sărut soția și sărutul o face să surâdă în somn ochii mirați ai cățelușei descifrându-mi limbajul răsăriturile și apusurile văzute de la etajul șapte cuvintele pe care le scriu acum poate că nu sunt poezie dar pentru mine este poezie faptul că le scriu ceața care îmi inundă ochii la gândul că le scriu sufletul colorat rămas în urma scrierii mele nu are formă poezia mea aveți dreptate dar mai bine diform decât uniform și nici esență nu poate să aibe ca viața diluată în atât de multe suflete esențiale azi e frumos pe pământ: să bem pentru asta păcătoși camarazi ai mei aproape esențiali să bem să scriem și să nu ne-ntristăm: ei sunt morți și noi existăm…