Pe gramofonul cu greieri, pașii pruncului.

Nefericită femeie, ne trezește clopotul cărnii la viață:

nici că-i bine nici că plouă. Iar săgetezi cu privirea neliniști.

Susură gânduri aburinde sub frunți -îngroapă feștila!

Bulgări de seu se rostogolesc peste noi din cazanele morții.

Ne-am așezat unde nu mișcă unde nu mușcă și

am ațipit consumând cuvintele, aperitive reci la masa tratativelor.

Aici lângă prunul cu peri ascuțiți și vergi de fructe stafidite

vântul priceperii ne dă pace- seamănă împrejur frunze răsucite ca țigara,

râcâie cenușa cerului. Pe cămăși cade o brumă neagră, izbăvitoare.

Noi, care ciordeam cu buricele degetelor caimacul săptămânilor amare,

duminici laxe cu fluturi de sidef îngenunchiați în palmă-

iată-ne singuri și triști, privindu-ne bănuitori ca dușmanii;

Întunericul ține totdeauna un ochi deschis din care picură ceara îndoielii.

Timpul cotește prin vene cu o barcă închiriată care ia sânge.

Părăginită, noaptea se prinde pe crengi ca o pătură pusă în geam de jucătorii de poker.

Gramofonul cu greieri secretă o liniște alburie.

Pașii pruncului se scufundă în pântec. Inima lui e un fier înroșit care-ți străpunge pieptul.

Plutești ca o corabie sub pavilionul piraților-

valurile: nicăieri, numai o briză adie în pânze. Înaintezi spre un țărm

unde șarpele leagă oamenii strâns.

Camioane verzi îi cară ca pe uluci în linia-ntâi.

Acolo ajung nădușiți, cu furunculi pe fese, blestemându-și soarta

care îi răsfiră pe față.