Poezie

Omul-gondolă

1 min lectură·18 octombrie 2007

Mediu

Undeva explodează cel singur,

Spintecat de convulsii ermetice:

Eul- protuberanță și similitudine a golului excavat,

Pietrosul de spiță campestră implicat în mătănii.

Se rostogolește în fața intrării și zace-

Numai grimasă și sunet vâscos,

Ca o piele ierboasă din care șuieră șerpii.

Privesc în cereasca oglindă cu aerul flasc al

Clepsidrei- văd traiul imponderabil,

Cuștile spațiale ale ființelor zornăitoare expulzate.

Liniști atrofiate complică mesajul.

Din balonașe de săpun se ivesc norii

Și plouă ca într-o spălătorie a gândurilor:

Ies faptele la lumină- bune și rele.

Condensul alcoolizat mă deprimă.

Sunt omul-gondolă:

Fluxul mă șlefuiește până la os.

Mă schimb cu meduze în zilele pare

Și solul mă paște cu miei cibernetici.

Ascult o muzică infailibilă,

Mă imprim pe tricouri

Și dau petreceri absconse în scorbura trupului

Cu lilieci și prelegeri cântate.

Urlu și triplu mă ustură spaima.

La marginea gurii buzele iubitei,

Aripi roșii de libelulă,

Ciopârțesc clipa.

001.939

Vasile Mihalache. “Omul-gondolă.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/vasile-mihalache/poezie/1749007/omul-gondola

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.