mirare de sine

în răceala nopții totuna-i dacă privesc în oglindă sau la apus amintirea se șterge de lacrimi și continuă să zîmbească în direcția lumii: am renunțat să evoc târziul mamă, dar sufăr ca un uituc la pierderea cuvintelor- am alergat cu tine în brațe în gara cu lămpile arse până la ultimul vagon și cât de ușoară-mi păreai... treaz m-am întins pe peron lângă roți și pasageri uluiți m-au călcat în picioare ca pe o specie necunoscută de iarbă de asfalt nu le eram piedică până la treaptă priveai în urmă cu spaimă iar eu de jos cum te îndepărtai mirat de sine precum golul că este intuisem că lumea nu mă poate ocoli