Abia șoptit

și ninge-ncet cu zâmbet de bunic și sete mi-e de blonde Cosânzene din moartea nepăsării mă ridic și-mi caut basmul vechi pe sub troiene Versul tău mă introduce în acea atmosferă a copilăriei când ascultând focul mocnit din vatră, omătul era rege și se înălța pânî deasupra gemului și privea cu ochii lui orbi poveste bunicii. prin gânduri adormite-am rătăcit parfumul de gutuie pe o strună bunica-mi cântă rar abia șoptit un dor pudrat cu răsărit de lună Parfumul, acel parfum minunat care vine de undeva de pe polițile unde gutuile,merele, perele îți îmbată simțurile adormind cu cosânzenele în gănd , ca mai apoi să te poarte și prin vis undeva spre răsărit mantii de întrebări fără răspuns prin candele de cer își trec rotirea când versuri albe spun că nu-i de-ajuns să chemi cu o fantasmă amintirea Chiar dacă amintirile devin fantseme, farmecul nopților îți îmbracă visele în tot ce în yori lasă doar urma sau chiar imbra, care arde gândurile în frumoase versuri albe, dulci și chiar colorate. povești pierdute-n ceața unui vis doar vântul va mai stie nostalgia și ninge viscolit în paradis când lacrima își scrie simfonia Povestea există, e în noi, iar lacrima amintirilor dezvăluie frumuseți nepieritoare a acelui paradis, poate uitat în vremuri , dar în serile de nostalgie și aduceri aminte revin. Aici la tine m+am simțit ca în poala buncii când nu reușeam nicodată să aud povestea până la sfârșit…