Vasile Adrian-Daniel

Te iubesc când: îți văd poza sub pernă și firele de păr pe cearceaf, îți deschizi inima întinzându-ți brațele, te văd pe stradă dând la o parte perdeaua ceții, îmi rămân agățate

Întunericul s-a lăsat, În peștera gândurilor am intrat... Iar tu, Apari și dispari, E vis sau coșmar ? Te rog, nu mă mai chinui, Oricum, ști că-i doar vina ta, Trecem unu\' pe

Tare dor îmi e de tine, Þi-aud pașii târșâind în gând, Lacrimile nu le pot abține, La tine mă gândesc și plâng. Ai dispărut într-un tainic glas, Puteai măcar să mai stai un ceas,

Da, e un vis... Ca un ecou aud glasul tău, Bate la poarta sufletului meu. Simt fiecare lovitură profund, Răni, lacrimi încerc s-ascund. Vreau să lăsăm totul muribund... Să te dai

Adio, lumi efemere Adio, chin-durere. Îmi iau acum la revedere, Arzând într-o flacără tăcere... Te las acum în noapte, Rostindu-ți vorbe-n șoapte... Noapte bună, zână bună,

Aș veni la tine pe un nor purtat de vânt, Dar sunt mulți alți nori și gânduri în vânt. Aripi de apă vin spre tine, Și se sparg de gândurile tale, plângând. Oftez... Șterg prafu\' de

Strabatand atata drum, Avand un pix si-o foaie. Mergeam si scriam pe drum, Gandindu-ma la ploaie. Aceasta poezie scaldata-n lacrimi Si sudori de ploaie, patand. O parte din poezie pluteste

În noapte am închis ochii... În spatele perdelei ochilor mei, Ești tu...chiar tu. Îmi dansezi pe pleoape... Îi deschid...mi-e dor de tine, Îi închid...dau iar\' de tine. Ochii mi

Sunt la școală și sunt gata să plâng. Multe gânduri am în cap alergând. Toate se bat, sunt frânt. Plâng și lacrimile-mi curg Și se preling pe pix, coborând spre vârf. Și-acum simt

Stau și mă gândesc, O fi prea devreme să-ți spun că te iubesc... Dar aștept în tăcere clipa, la ureche să-ți șoptesc. Până atunci, gardian la poarta sufletului tău voi dăinui, Păzindu-l

Era târziu să te mai strig, Afară ploua și-mi era frig. În casă stau acum și scriu, Afară fulgerele crapă pe cerul viu. Geamul e deschis, Picături de ploaie rătăcite Găsesc pe

Spre nicăieri mă poartă pașii mei, După tine pe-ale tale alei. Culorile-alergau, În vânt se certau, Îngerii zburau spre nicăieri. Þin minte și acum, Ne-am oprit din drum, Și

Stau părăsit în atelier De dimineață până seară, Făcându-mi aripi de fier, Și ție o brățară. Din ale tale gene vreau să-mi fac, Împletindu-le, un pulover cu care să mă-mbrac.

Când luna iese sus pe cer, Coboară noaptea plină de mister, Cu fluturi de foc ce-ți stau în păr, Și stele căzute pe câte-un nor. De gâtul meu ai atârnat, Împreună am zburat Spre un

Oftând...am reușit să-ți spun, Cu un glas tremurat, de litere clătinat: \"-Gândurile mele apun, peste visele tale, acum.\" Devenind astfel un \"învins\" Aripile mele te-au atins,

Trecând zi după zi, Rămânând treaz noapte de noapte, Stau singur, vorbind în șoapte. Lacrimi de copil când plouă, Suflet îmbuibat în rouă. Dacă mă vei uita, Al tău suflet ți-l voi

Sunt un suflet pierdut Trist, te caut dar nu te aud. Lumea trece, eu te chem, și continui să sper. trist te caut. Sper la viață, la moarte, O iubire deșartă căci

Văzând de departe, Nisipuri moarte. O pată mare verde, Mi se afișa în față. Greu se pierde... Venind mai aproape, Imaginea mi se-nfățișa-n noapte. M-am trezit cu ea pe ploape.

Pe Marte, undeva departe de Pământ, Eram eu căutând viață, plângând. În jurul meu se simțea prezența adânc, A guvernatorului vânt, șuierând, Purtându-mi lacrimile, Căzute pe o petală,

Cerul este plin de stele Noaptea pica printre ele. Gandul meu zboara acum Spre steaua facuta scrum. Cenusa ei s-a transformat Intr-un mod foarte ciudat. Cerul e cu picatele Simt ca ma

Am o tigare si un foc, Dar nu mai am loc, Sa scriu pe foaie, fa-mi loc. Fumez de mult si nu ma las Ca-n viata mea visul meu a ars. Acum mai am doar un strop de cenusa, O tin sub presul de la

Timpul a trecut... Eu te-am plăcut, Dar acum ești ca un scut. Gândurile stau și le-ascut, Scântei sărind în al meu piept. Sperând...am să te aștept... Vântul îmi suflă cenușa din

Eminescu azi se năștea, El a știut ce-i dragostea. Moartea el avea să o cunoască, După un timp, cu ea să se-mprietenească. Eminescu a pierit, Viața sa a împietrit. În cimitir se

Cu capul sprijinit in palma crapata, Gandurile-mi stau sa cada, printre degete, Se scurg pe cravata. Am capul rezemat in palma, Pielea de pe fata e creponata. Ochiul drept lacrimeaza, Gandul