Sari la conținutul principal
Poezie.ro
Proză

Davai ceas, davai moșie, harașo tovărășie!

Trimis la Festivalul Internațional de Umor \"Constantin Tănase\", Vaslui

4 min lectură·
Mediu
Privindu-l pe Alioșa cum își plimba degetele pe balalaică, Sonica zări ceasul Rolex, la mâna lui stângă. Înțelese că trebuie să fie putred de bogat. Așadar, a fost dragoste la prima vedere. Eh, ceasul rău!… Cum ajunsese ea, româncă verde, în Siberia? Dăduse cu capul de pragul de sus și îl văzuse pe cel de jos. Pragul sărăciei, desigur. Se lăsase de muncă, să poată să câștige un ban, dar nu reușise. Din disperare, hotărî să se spânzure de o ramură a arborelui… genealogic. Cea mai rezistentă părea a fi o mătușă pripășită prin Rusia. Aceasta nu avea moștenitori, dar avea un nume predestinat unei mătuși bogate: Tamara! Doar că socoteala din Târgu Jiu nu se potrivește cu cea din târgul înzăpezit al Siberiei. Ajunsă acasă la aceasta, după multe peripeții, în prag o întâmpină doar ușa, abia ținându-se în balamale. Prin urmare, mătușa era proprietara unei sărăcii fabuloase. Era clar că avea de toate, nepoata din România îi mai lipsea. Fără să mai stea pe gânduri, fugi mâncând pământul și se opri la barul din sat, unde răsunau acorduri de balalaică. Acolo îl cunoscu pe Alioșa. Spuneam că a fost dragoste la prima vedere, dar a fost la prima auzire. Apoi, în aceeași seară, la prima… ciupire. El, ciupit de băutură, a ciupit-o de fundulețul înghețat. Chiar dacă s-a îndrăgostit de formele ei, nu se poate spune că a fost iubire… formală. Drept urmare, îi propuse fetei să rămână împreună. Ea acceptă, fără a se gândi prea mult, oricum nu avea nimic de pierdut. În curând, urma să-și dea seama că nici de câștigat. Problema arzătoare era… gerul, dar îl va înfrunta ea, cumva. În seara aceea, el termină de cântat înainte ca petrecăreții din bar să termine de ascultat. De regulă, se întâmpla invers. Când o duse acasă, Sonica se convinse că, în ciuda Rolexului pe care-l avea la mână și care se dovedise, ulterior, a fi un fals de cinci ruble, Alioșa nu era cu mult mai înstărit decât mătușica Tamara. Dar ce mai contează? Oricum, se spune că dragostea-i oarbă. Ea nu avea ochi să-l vadă decât pe Adonisul ei. Nici curent electric nu avea, ca să poată vedea sărăcia din jur. O văzu abia la ivirea zorilor, în toată splendoarea. În noaptea aceea, pe întuneric, a fost mai greu până s-au găsit prin camera sărăcăcioasă, că apoi s-au iubit… de nu s-au văzut! Dimineața, când îl văzu pe Alioșa dezbrăcat, înțelese ce frumoasă-i viața în toată goliciunea ei. Nu știa cum să-i mulțumească pentru noua viață, de aceea nici nu a făcut-o vreodată. La început, părea că el îi cântă în strună, iar ea îl joacă pe degete. Dar lucrurile nu stăteau chiar așa. Alioșa, un bun diplomat, o trase în primele zile de limbă, ca, mai apoi, să o poată trage de urechi. Ea își deschise sufletul, convinsă fiind că e un om cinstit. Și chiar era cinstit, în fiecare seară, de toți clienții barului. Iar când scăpa prea mult la pahar… pa, har! Începea să zdrăngăne balalaica, de se golea localul. Alioșa o iubea pe românca noastră la nebunie. Doar la nebunie, în momentele de luciditate, nu! Și nici când se îmbăta, adică mai mereu. Când se lungea cu băutura, o făcea lată. Începea să povestească, la bar, despre Sonica, relatând ceea ce aflase de la ea, când i se destăinuise. Deh, cum să-ți păstreze altul secretele, dacă tu nu ai fost în stare să le păstrezi? Se întorcea acasă foarte târziu. Sonica nu putea să-i reproșeze că serviciul nu e cârciumă, să stai și peste program. În cazul lui, chiar era cârciumă. Ajungea cu febră musculară la mână, nu de la balalaică, ci de la paharul de votcă. Aici, începea să-i facă Sonicăi nopți albe, de parcă zilele negre nu ar fi fost de ajuns. Întotdeauna, când se întorcea duhnind a votcă, se credea capabil de fapte mărețe. De obicei, nu-i reușea mai mult decât un râgâit. Încerca s-o îmbete și pe ea cu apă rece, dar, din fericire, adormea repede. Însă, își lua revanșa dimineața. Dacă ea îl combătea, el o… cam bătea. Să mai spună cineva că nu era tratată cu căldură! Nici gerul Siberiei n-o lăsa rece, darămite Alioșa, care o încinge de-a binelea. Auzise ea că, dacă dai, primești mai mult, dar acum se convinse pe propria-i piele că e așa. Cum îi scăpa lui Alioșa câte-un dos de palmă, primea altele, înzecit. Aflaseră și vecinii că se înțelegeau prin semne: cucuie, vânătăi… Harașo tovărășie!... Cu toate acestea, Alioșa al ei nu e băiat rău. De aceea, ar încerca să-l schimbe, dar… nu are cu cine! Dacă a fost proastă fără pereche, acum și-a găsit perechea!
0127.468
0

Despre aceasta lucrare

Tip
Proză
Cuvinte
778
Citire
4 min
Actualizat

Cum sa citezi

Vali Slavu. “Davai ceas, davai moșie, harașo tovărășie!.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/vali-slavu/proza/13955850/davai-ceas-davai-mosie-haraso-tovarasie

Comentarii (12)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.

Plăcut, amuzant, cursiv, o poveste bine închegată, plus că are și ceva tâlc ascuns, eu cel puțin așa am văzut.
0
@aurel-sibiceanuASAurel Sibiceanu
Superbă povestioară, cred că i-ar plăcea și lui Tănase.
Joc de cuvinte, situații ludice, excelente portretele
celor doi nătărăi!

Fata noastră, după cum se vede, nici nu avea cum să ne aducă
acasă ceasul, dar nici măcar
un palton trențăros n-avea cum, că e cam dusă!
De al lor ce să mai spun! De unde ceas veritabil la el?
Pe ăla veritabil l-a băut bunică-su, imediat după șterpelire!

Succes !
0
@vali-slavuVSVali Slavu
Despina, mă bucur că ți-a plăcut povestioara mea.
Îți mulțumesc pentru semn!
0
@vali-slavuVSVali Slavu
Domnule Sibiceanu, am ales ca temă pe aceea care mi s-a părut mai ușor de abordat, dintr-o listă destul de ciudată:

a) Fotbal Club Vaslui la Podul Înalt
b) Ține minte cuvintele lui Ștefan: „Moldova nu e a voastră!”
c) Davai ceas, davai moșie, /Harașo tovărășie
d) Vaslui – județul colegiilor electorale pentru AGAMIȚÃ (candidați de la CENTRU)
e) Plăieșii lui Porumboiu la porțile Europei


Mă bucur că a ieșit o poveste pe placul cititorilor. Vă mulțumesc pentru aprecieri!

P.S. Nema premiu, dar nu renunț! :)
0
@adrian-firicaAFAdrian Firica
am și eu momente de luciditate.
când am parcurs ultimul meu moment de luciditate mi-am scos portofelul (altminteri gol!), l-am lăsat pe masă și m-am dus, chipurile, să mă ușurez.
ei bine, portofelul era tot pe masă, când m-am întors.

poți să-mi explici ce s-a-ntâmplat?
0
@vali-slavuVSVali Slavu
Explicația e simplă. Dacă întâmplarea se petrecea într-un local, era greu de explicat cum se face că nu-i „ușurat” de portofel cineva care pleacă să se „ușureze”. Cred că norocosul personaj, în momentul de luciditate invocat, a lăsat portofelul pe masa din bucătărie. Cine să îl ia?
Merge explicația? :)
0
@dan-noreaDNDan Norea
...m-a dus cu gândul, ca pe toată lumea, la Tănase. Și mi s-a părut destul de grea. Dacă ar fi fost să tratez una (dar n-a fost cazul) aș fi ales „Moldova nu e a voastră!” sau Agamiță.

În ceea ce privește concursul de la Vaslui, cred că e destul de subiectiv și unul de epigramă (sau mă rog, de un singur gen). Dar să judeci la grămadă texte de diferite genuri, devine o întreprindere tare dificilă, cu rezultate total incerte. Am trimis anul trecut, dar a fost ultima oară.

Vin acum și la textul tău. Mi-a plăcut - a respectat tema, are jocuri de cuvinte, are umor, are chiar și satiră.
Totuși, am senzația că, uneori, jocurile de cuvinte sunt un pic forțate. Ele trebuie să vină natural, nu să pară căutate. Exemplu: \"Spuneam că a fost dragoste la prima vedere, dar a fost la prima auzire. Apoi, în aceeași seară, la prima… ciupire.\"

0
@ottilia-ardeleanuOAOttilia Ardeleanu
foarte frumos tratat. de umor românesc. reușite antonimii.
m-am amuzat copios.

toate cele bune,

Ottilia
0
E firesc ca acest concurs să fie dificil pentru cei care abordează alte genuri decât epigrama numai pentru a concura. Cunosc autori, pe aici, cu trei premii și două texte în alte genuri decât epigrama (unul dintre ei pastițând la gros în drumul spre podium).
Evident că lucrurile sunt în conivență cu prezența în jurii a unora care n-au comis niciodată în genurile pe care le jurizează.

Mergem înainte.

Calimero
0
@vali-slavuVSVali Slavu
Dane, concursurile de epigramă sunt subiective, normal. Epigrama nu e matematică să dea sau nu rezultatul corect. Mă voi gândi cum ar fi trebuit formulate anumite fraze, ca să nu pară forțate.
Ottilia, mă bucur că te-a amuzat povestea mea.
Calimero, e drept că și eu am scris proză umoristică doar pentru concursuri, dar nu m-am plâns că e greu. Ceea ce mă deranjează este aglomerația concursurilor, neajungându-mi timpul să le tratez pe toate cum ar trebui. Nu m-am prins cine e autorul la care faci referire.
Vă mulțumesc pentru semnul lăsat!

Vali,
liberă azi, de Ziua Educației…
0
@dan-noreaDNDan Norea
Am dus la extremă (mai exact, la extrema ușoară) concursul de epigramă, în sensul că:
- juriul e format din autori de epigramă, care au în spate o practică îndelungă și suficiente elemente teoretice specifice;
- cerințele generale ale unei epigrame sunt unanim recunoscute;
- intervin în plus criterii suplimentare - tema sau elemente de prozodie impuse (cum face Bencei la Timișoara, numai rimă încrucișată).
La prima vedere, pare ușor de jurizat. Cu toate astea, aprecierea e subiectivă și rezultatele sunt contestate de multe ori.

În condițiile astea, cum poate fi acceptat cu inima ușoară verdictul unui juriu care trebuie să aprecieze la grămadă epigrame, proză scurtă, sonete, rondele, fabule ? Subiectivitate la puterea a treia e corect spus ?

Concursuri paralele, pe genuri, ca la Alba Iulia, asta mai înțeleg. Dar un concurs unde să le judeci la grămadă, nu se poate organiza decât ca în sport (triatlon, pentatlon, heptatlon) - unde există criterii cât se poate de exacte de punctaj. Ori în literatură, așa ceva nu se poate.

Din cauza asta nu-mi place concursul de la Vaslui. Iar după ce a introdus și temele, a devenit imposibil, după părerea mea.
0
@vali-slavuVSVali Slavu
Ai dreptate, dar, din moment ce am acceptat să particip la un concurs, înseamnă că am acceptat condițiile impuse de organizatori. Hotărăsc dacă mai particip sau nu după ce văd textele câștigătoare. Dacă sunt reușite, e dovada unei jurizări corecte.
0