Între cer și Vale

Am pornit la drum, înainte de albirea zorilor. Eram echipați corespunzător pentru urcat pe munte, iar în rucsac aveam doar lucruri de strictă necesitate. Ne aștepta un drum de câteva ore, așa că era indicat ca bagajul să fie cât mai ușor.
După o jumătate de ceas, am ajuns la Crucea lui Bogdan, loc de popas, la intrarea în pădure. Orașul Vulcan rămăsese în urmă. De aici se vedeau luminile, aprinzându-se una câte una, acolo unde locuiau mineri care se pregăteau să plece la șut, în schimbul I.
Am intrat în pădurea deasă de fagi, ca într-o cetate și am început urcușul. Am luat muntele pieptiș, făcând, din când în când, câte o scurtă oprire, ca să ne mai tragem sufletul. O căprioară ne-a tăiat calea, ne-a privit, pentru o clipă, mirată, apoi s-a pierdut în desișul pădurii.
După mai bine de două ore, se zărea acoperișul primei cabane. Am trecut pe lângă stâna din Morișoara, unde ciobanii tocmai mulgeau oile, și ne-am îndreptat spre Cabana Pasul Vâlcan. Ne-am cazat la repezeală și am ieșit să cunoaștem împrejurimile.

De acolo, de sus, localitățile Văii Jiului, așezate pe malul râului, păreau niște mărgele înșirate pe ață. Această depresiune, înconjurată de munți și dealuri, a fost dintotdeauna leagăn al tradiției. Aici sălășluiesc prezentul, purtând pecetea exploatării cărbunelui, și trecutul, izvorând din fiecare petic de pământ și din vorba domoală și plină de înțelepciune a bătrânilor.
Un astfel de bătrân sfătos am cunoscut și noi, acolo, aproape de cer. Cu cojocul de oaie pe umeri și cu „fluiera” la brâu, stând proptit în „boată”, părea desprins de pe Columna lui Traian. S-a arătat imediat dispus să intre în vorbă cu noi, să ne iscodească „ai cui suntem”, dar și să ne povestească ceea ce doream să auzim.
Ai lui au fost ciobani din tată-n fiu, el nu a lucrat niciodată în minerit.
- D’ apăi, nu m-oi sătura de șezut în fundu’ pământului, după ce-oi încrucișa mâinile pe piept? Să mai stau acolo, în băznă și cât îs viu, să-mi sufle Vâlva Băii în lampă? Ficioru’ meu, potcă și nevoie, să lucre la mină. O lucrat o țâră, da’ s-o lămurit mintenaș. O plecat cu ordonanța și se ocupă de oi. Acuma-i la stână, face cașu’. Noi suntem învățați să fim liberi, ca păsările cerului.
S-a oprit și a scos din „straița” pe care o avea atârnată de umăr, o sticlă:
- No, bine-ați venit și să fiți sănătoși! Luați o gură de țuică, din uiaga asta, că tare bine mai prinde, la munte!
După ce a tras și el cu poftă o înghițitură, a început să povestească despre el, despre cum și-a cunoscut soția:
- Ea era fată săracă, avea cinci surori. Eu am luat-o și fără zestre, că mi-o fost dragă. Aveam eu pământ destul, numa’ să fim sănătoși, să-l putem lucra. Știți vorba aia: „Cine are fete multe mulți nătărăi însoară!”…
Această autoironie îl face să pară și mai simpatic. A arătat apoi cu bâta spre drumul aflat la câțiva metri de noi:
- Vedeți voi drumul ăsta? Se zice că-i de pe vremea romanilor. Dacă îl urmezi, ajungi în Regat.
Am înțeles că „regatul” era denumirea dată de localnici, Þării Românești, pe vremea ocupației austro-ungare. Uitându-ne pe hartă, ne-am convins că drumul ducea spre Gorj.

- Da’ știți voi, a continuat el, că muntele acesta se zice că o fost cândva un uriaș, pe nume Vâlcan? Cică o fost ispitit de Vâlva Băii într-o peșteră din munte…
Și ar fi depănat întreaga legendă, dacă nu ar fi fost nevoit să meargă să întoarcă turma care se depărtase prea tare.
Între timp, am scos mâncarea, iar când s-a întors, l-am poftit cu noi la masă.
- Ba să mâncați sănătoși, că eu am mâncat brânză și slănină cu ceapă roșie. Mâncărurile astea de boltă nu mi-ar țâne de foame.
Cât am mâncat, a scos fluierul de la brâu și a început să cânte o melodie pastorală, dar cu ochii era tot la noi. Ne-a analizat cu acea curiozitate specifică omului de la țară. Când a terminat „de zâs” doina, nu a putut să nu-și exprime mirarea:
- Doamne, măi copii, mă uit la voi și mă gândesc ce-ar zâce bătrânii hăi de demult, de v-ar vedea îmbrăcați așe! Mândri mai erau îmbrăcați tinerii, pe vremea mea! Ficiorii aveau cioareci și cămeși albe, căputuri de lână și brâuri late, din piele. Fetele purtau ciupege înflorate, poale împăturate și catrințe cusute cu flori, de-ți era mai mare dragu’ să te uiți la ele. Iarna țeseau pânză și coseau cămeși, cu frică să nu le-apuce aușmăre cu hainele negătate. În Joia Mare, tinerii aprindeau focuri pe dealuri și le batjocureau, cât îi ținea gura, pe fetele și pe muierile puturoase. De-aia se grăbeau să gate hainele, să nu ajungă de râsu’ satului. Atunci strângeam bani să cumpărăm pământ, nu cheltuiam pe țoale bărăbești, ca acum.
La nedumerirea noastră, s-a văzut nevoit să ne explice termenul „bărăbești”. Am aflat că băștinașii se numesc „momârlani”, de la „morodvan”, cuvânt folosit de austro-ungari, pentru a-i numi pe oamenii locului, care s-ar traduce „rămășiță”. Momârlanii i-au numit, la rândul lor, pe cei aciuați aici, „barabe”, după numele unui austriac venit la deschiderea primelor exploatări miniere. Ne-a mai spus că momârlanii au câte trei nume: unul în buletin, al doilea de recunoaștere și al treilea de „ciufală”.
Ni s-a părut de-a dreptul uimitor talentul de povestitor al acestui bătrân. După ce a mai tras o dată, cu poftă, din sticlă, a început a povesti despre viața la stână:
- Cum se duce neaua, ne pregătim de urcat la munte. Ieri o fost măsuratu’ oilor. Am ieșit tare bine…
Am aflat că toți ciobanii vin la stână, unde, după reguli de ei știute, stabilesc cât caș se cuvine să facă fiecare, în funcție de cât de bine iese la „măsurat”.
Din senin, au apărut câțiva nori, prevestind ploaie. Ne-am trezit cu simpaticul nostru interlocutor că s-a uitat către cer și a început a chiui tare:
- Răzbună, Doamne, răzbună,
Să se facă vreme bunăăă!...
Nu știm dacă norii s-au speriat sau nu de strigătura lui, dar imediat s-au risipit și a ieșit soarele. Ne-am luat rămas bun și am continuat să urcăm. Cu cât ne apropiam mai mult de cer, orașele Văii se vedeau din ce în ce mai mici. Și povestea acestor locuri era, pentru noi, abia la început…