Vali Nițu

pictez în jurul unei inimi și mă întreb ce m-aș face fără seri când foșnetul de liniște al unei sălcii își leagănă frunzele într-o părticică din infinit rebel cu mâinile goale trag cortina pe

privesc în jurul clipei și depind de ea într-o devenire a nopților strivite de întunericul îngenuncheat în emoția universului cu dor de cuvânt la imaginea ta necomparată trăiesc timpul fără

aștern cuvinte ude într-o adiere de vânt ce întârzie negăsindu-mă o stare în pridvorul însetat de pe prispa vieții m-am așezat uitare deschid nasturele unei seri de vară ce vine-n carul său

dimineața de vară într-un dialog cu desenul buzelor pășea recunoscătoare spre izvorul alb privind inelul iubirii în degetul unui curcubeu cum picta culorile trăia frumusețea privirii ca și

îmi opresc căutarea nesătulă și-mi abreviez privirea pe formele geometrice ale sânului dezgolit de surâsul verde arcul sprâncenelor țintește tendonul de timp în seri albastre când dansez un

incendiu de argint zăresc în ochii tăi poartă albastră în noaptea de început din noduri de seri împletesc atingeri pe chipul tău și mă plimb prin gânduri să te întâlnesc în trăirile de

când tu nu ești naiul din ape cântă notele din anotimp niciodată aceleași niciodată cu același dor sânul serii îmi sprijină fruntea tainelor pe gândul virgin iar mâna din seară mă ajută să

am deschis ochii alergând genele tale pe o scară a cărei trepte regăsesc urcușul unor acorduri albastre ce potolesc setea buzelor aprinse de un arc așezat la reverul brodat pe cămașa din

dinspre albastru spre tăcere atingerea mâinilor a înțeles cum ochii își desenau dorințe uitate pe sânii unde soarele purta sărutul și puterea iubirii melodiile trăiau ca și noi un început de

cred că nimic nu mai poate fi ca altădată când timpul meu era egal cu al tău tu nu aveai capul în nori iar eu eram cu picioarele pe pământ iubita mea din prima bancă posibil să mai exiști în

sunt atât de trist și-mi e dor de copilăria mea sărăcăcioasă în simplitatea ei dar bogată viața de demult ca și tine neuitată fotografie dintr-un tablou cu ramă îmbătrânită și cănită de la

plouă cine știe cu adevărat când se opresc lacrimile cerului meu devreme sau mai târziu când seacă izvorul de unde s-a născut existența este atât de ieri când mă mângâiai și-mi sărutai

dincolo de lumea unor lumânări vii aparențe ochii se ascund după ochelarii fumurii sărutul se vrea din ce în ce mai devreme în timp ce dorința se aprinde pe buza unei căni cu vin la umbra de pe

i-am mulțumit Bunului Dumnezeu și pentru această dimineață că m-a lăsat în grădina casei mele de pe deal să mai privesc răsăritul soarelui cu florile de nu mă uita și regina nopții cu mirosul

dinspre albastru spre tine cuvintele sunt atât de simple nu se caută dar se găsesc în fiecare privire ce oglindește taina nupțială a dorințelor cuminți surâd la fiecare gând al dimineților

îmi împreunez mâinile și le îndrept spre cerul meu de vreme posibil târziu posibil prea devreme pasul din capătul de drum când mă retrag în cercul meu din vreme și las timpul cuminte să poată

trag înapoi o clipă cu imaginea din spatele unei ferestre ca un început când ochii vorbesc tăcând într-un mers în picioare destul am îngenuncheat la poarta serilor noi străine și singure

se naște un izvor din târziul uitat undeva într-un timp sedus de zâmbetul cuprins în dorința trupului de vărsător în mare și valul liniștit uitând că mai ieri era atât de înspumat la un țărm

aștept să plec uneori simt că mi se termină curgerea ca pârâului secat la doar câțiva ani de alergare printre pietre jucându-se de-a v-ați ascunselea cu peștii plecați în susul râului ce-mi

din culisele prezentului trecutul îndepărtat își scrie cuvintele ude pe viitorul destul de restrâns în atâtea impresii de anotimp și-n pânzele albastre unde chipul femeii de care m-am

cândva într-o seară pedalam cu neputința fără să înțeleg unde mă aflu poate în ieri spre azi sau între azi și mâine deodată un prieten și o imagine acum câteva ore am privit-o în adâncul

am uitat că mai sunt aș fi putut fi cu tine iubita mea din fiecare anotimp cu cerceii din cireșele lunii mai cu buze roșii și glezne arcuite spre popas am rămas poate ultimul la trecerea de

poate că nu mai sunt vremurile de altădată nostalgia mă copleșește și curgerea către moarte este mai aproape decât ora prânzului când nesătul mă uit spre cer și invoc ghinionul curată

atât de aproape și totuși atât de departe în buzunarul timpului de la piept necuprins în cuprins peste harta nespusă se așterne șoapta gândurilor ce-și pleacă fruntea pe umărul unor lacrimi din