Vali Nițu

nici tac nici vorbesc gândurile mele mă dojenesc undeva departe să nu mă știe nimeni pentru a-mi înțelege plânsul buzelor tăcerea ochilor și rugăciunea palmelor împreunate către singurul

privesc prin regrete destul cât să nu mai văd nimic nici chiar orizontul așteptat din propriu-mi tablou aflat în iarba verde ca un reazem viu cu brațul ridicat acolo cu mine-ntr-o

muzică în tăcere note pe un portativ cu linii imaginate dintr-o vreme de când tu erai eu eram parte a fiecărui vers acum pe marginea dorinței mă sprijin de gânduri singure și adeseori

deseori am tot greșit arareori am recunoscut fluierul deciziei unui timp ce mă desena pe o margine de viață la fel de grăbită ca mine ca și tine femeie cu buze de foc și nume de floare încerc

strig și poate voi fi auzit de femeia pe care am iubit-o timp în răstimp doare fiecare tăcere a gesturilor ascunse după un zâmbet probabil real pare că l-am mai văzut undeva aruncând coronița

senin este colțul meu de cer nu mai vreau atât de multe competiții pentru simplul motiv că sunt pe ultima turnantă și-i mulțumesc timpului meu viu ca esență a unei metafore cu miros de

e atât de miercuri depărtarea mă întristează poate doar el prietenul meu mă face să uit că vorbele tale sună a reproșuri inutile și atât de banale „nu mă mai păcălești” spuneai într-o

cândva într-o epocă a iubirilor interzise cu excepția celor ce se terminau la starea civilă am cunoscut o femeie dispusă să mă joace la ruletă punând drept gaj superbul ei trup și opt legături

nimic nu mai contează de când ne-am despărțit nici chiar albastrul depărtării cuprins în necuprins ce mai pot face în răstimp de vremi decât să mai culeg un gând din cercul ce nu se mai

ecourile mi-au deschis rana armindeni mă făceau să plâng lacrimile ploii din mai își rescriau cuvintele ude în bătaia vântului ce merita brațele deschise spre o îmbrățișare durută în

ne-am despărțit din nu știu ce motiv și doare fiecare revedere mai mult ca o palmă pe care am primit-o parcă de la tine dar sigur de la viață caut să te revăd și adeseori îmi reușește dar ce

fără cuvinte nimic nu mai pare curios nici că-mi este atât de dor de tine femeie când nimic nu-mi aparține în afară de gânduri destule cuprinse în necuprinsul trecătorului dintr-o parte în

dimineață de mai cu cireșele pârguite ca și buzele tale într-o secundă dăruită iubirii pe așternutul din iarbă rouă deschid ochii în așa fel încât să văd numai coronița din flori de câmp roșu

adeseori mi-am împărțit cuvintele așa cum făcea tata cu o ciocolată cu rom sărac a fost doar timpul cu el am atâtea amintiri că nu pot să le cuprind în cartea cu gustul unui sâmbure de

am devenit așteptându-te și cred întâmplarea în acceptarea timpului ce mă recompune legănându-mă cuvinte în nesomnul odihnit în decența puținului timp rămas în mâinile ce înlocuiesc sărutul

e o altă seară dintr-un alt an și eu același niciodată la fel umbră și lumină văzută poate uitată neaprinsă lumânările vii arată calea luminii și tu aceeași mereu iubită niciodată

Doamne! de ce ai lăsat să fie asemănare între lătratul unei javre și cel al câinelui de rasă? mi-am întors privirea vigilentă și am fost îngenunchiat de o mușcătură perfidă de

am căzut odată și m-am ridicat de două ori nu am înțeles nici astăzi de ce ar fi trebuit să cad poate pentru ca să am de unde mă ridica sau poate că așa ai vrut tu iubita mea din

nici tace nici vorbește lumea mea am încercat să fac din lumea ca nelumea lume ca lumea cât am reușit? vorbește lumea…

- Unde ai fost atâta timp? Undeva departe se deschide o ușă albă, aproape că este la fel de înaltă ca și tine, undeva aproape ești tu, cu o rochie albastră, cu ochii la fel de albaștri, stânjenei

Descopăr vocea străzii. Era una foarte importantă. Am întors capul și am văzut o femeie extrem de încrezută. Era soția unui potentat al vremurilor, unul care era cu nasul pe sus, imposibil de coborât

Privesc în depărtare și-mi revăd buzunarul trăirilor mele de aici, din dreptul inimii. Acolo regăsesc imaginile femeilor din viața mea. Una mai frumoasă ca cealaltă, cealaltă mai desăvârșită ca

nescriindu-ne nu ne putem cunoaște slăbiciunile nespusa poveste de dragoste nu știe nici tace și nici vorbește despre lumină în pragul nuanțelor din a treia seară

dezmint că mă-ndrept spre nicăieri concret în timp nepetrecut mai vreau să stau puțin cu despletite nopți în tresăriri salvez iubirea ne-ncepută nu-mi pasă de ce plouă-n vreme când te