Valeriu Sofronie

Da, Luciana, ai inteles. Despre moarte vorbeam, aceeasi de ieri, de azi si de totdeauna. Nu se mai satura hârca asta afurisita sa ne cutreiere noptile si sa lase mereu locuri goale intre noi...Cad poetii, cad oamenii, toti cad...uneori si ingerii...
Iti multumesc pentru cele doua indemnuri si ti le intorc cu aceeasi dragoste...
Cu prietenie, Vali.

Indiferent cand as fi citit acest text -, acum, dupa ce am avut placerea discutiei de ultima ora sau cu mult timp inainte de a sti ca există o Adriană intr-o Canada indepartata, dezradacinata de tara dar visand cu multa incredere la ziua intoarcerii -, as fi spus exact ceea ce iti spun si acum : este cel mai frumos, mai cald si mai viu dintre toate textele pe care le-am citit in “Agonia”. Si nu numai.

Nu am competente analitico – literare si, de fapt, nici nu vreau sa le am aici. A analiza un asemenea text cu mijloace moarte e ca si cum l-as aseza pe o masa de laborator, gata de disectie. Dar disectiile se fac pe morti, nu pe vii.
Singura specie de critica literara pe care o recunosc subscrie formulei lui Vianu _ “Critica este un act de iubire”. Si cum sa nu fie asa, daca adevarata arta este iubire ?
Asa ca prefer sa vorbesc despre acest text, si asta in cat mai putine cuvinte ( pentru a face risipa de cuvinte in lecturarea lui si nu in metavorbire ), ca despre o fiinta careia inima ta unita cu mintea i-au dat viata. Adriana, ai reusit un text cu adevarat viu. Iar semnele viului literar sunt acestea – ii simti respiratia, te incalzesti cu el, poti sa il continui ca pe o miscare fireasca in suflet, iti aduce aminte de tine, de cei pe care i-ai adunat in caerul tau existential, iti proiecteaza in fata o lume la fel de reala ca aceea pe care o umbrim cu trupul.
In numele celor care pot deosebi viii de morti, iti multumesc pentru acest fragment de viata.
Cat despre cei de mai sus care au incercat sa vorbeasca despre propriile complexe, atat le zic si eu – “Iartai, Ada, ca nu stiu ce fac!”


(P.S. Doamne, cat de mult poti sa iti iubesti sangele lasat acasa. )

Cu prietenie, Valeriu.

Indiferent cand as fi citit acest text -, acum, dupa ce am avut placerea discutiei de ultima ora sau cu mult timp inainte de a sti ca există o Adriană intr-o Canadă indepartata, dezradacinata de tara dar visand cu multa incredere la ziua intoarcerii -, as fi spus exact ceea ce iti spun si acum : este cel mai frumos, mai cald si mai viu dintre toate textele pe care le-am citit in “Agonia”. Si nu numai.
Nu am competente analitico – literare si, de fapt, nici nu vreau sa le am aici. A analiza un asemenea text cu mijloace moarte e ca si cum ar trebui sa il asez pe o masa de disectie. Dar disectiile se fac pe morti, nu pe vii.
Singura specie de critica literara pe care o recunosc, subscrie formulei lui Vianu _ “Critica este un act de iubire”. Si cum sa nu fie asa, daca adevarata arta este o iubire reeditata ?
Asa ca prefer sa vorbesc despre acest text, si asta in cat mai putine cuvinte ( pentru a face risipa de cuvinte in lecturarea lui si nu in metavorbire ), ca despre o fiinta careia inima ta unita cu mintea i-au dat viata. Adriana, ai reusit un text cu adevarat viu. Iar semnele viului literar sunt acestea – ii simti respiratia, te incalzesti cu el, poti sa il continui ca pe o miscare fireasca in suflet, iti aduce aminte de tine, de cei pe care i-ai adunat in caerul tau existential, iti proiecteaza in fata o lume la fel de reala ca aceea pe care o umbrim cu trupul.
In numele celor care pot deosebi viii de morti, iti multumesc pentru acest fragment de viata.
Cat despre cei de mai sus care au incercat sa vorbeasca despre propriile compleze, atat zic si eu – “Iartai, Ada, ca nu stiu ce fac!”


(P.S. Doamne, cat de mult poti sa iti iubesti sangele lasat acasa. )

Cu prietenie, Valeriu.

Nic, e buna poezia. Are ceva din intelepciunea varstei tale. Dar fii atent la \"acele\" care strapung gramatica, facand-o sa sangereze.
Ia seama, deci:
\"pesemne\" in loc de \"pe semne\"
\"nici\" in loc de \"Nnici\".
In rest, la mare cautare a acului intelepciunii.
Cand il vei gasi, poezia toata, a noastra, a ta, altfel se va scrie.
Cu prietenie, Valeriu.

Da, iti este dor de tara...si o spui atat de frumos.Unde este iubirea, copilaria si tara ta, acolo este intreaga lume.
Poemul este complet...trebuie doar sa invatam a-l citi cu cuvintele gurii tale.
Trebuie sa fie foarte fericita bunica ta, muscand din piersicile poemului tau.
Cu prietenie, Valeriu.
(P.S. Asa sa scrii mereu. Da?)

Ai un fel inocent de a atinge cu cuvantul lumea...ochi de copil desteptati din somnul ontologic cu o mare incarcatura de sens. E ca si cand ai privi Uriasul asta imobil care ne inconjoara din toate partile prin geamul unei clepsidre. Atinge-l mai departe, poate se gadila si el putin si se intoarce pe partea cealalta...Cu prietenie, Valeriu.

undeva simțim cum vârsta noastră ia calea vârstei mamelor noastre și brusc ne amintim că ele au acum prea mult alb în ochi sau în suflet...totuși, mamele nu albesc niciodată, ele nu locuiesc în timp ci în sufletul nostru, iar acolo este multă culoare...Frumoasă poezia asta...o uiți greu. Vali.

\"pentru că sunt zile în care urăsc
și rup în bucăți rochia asta lungă ...\", de unde îți vin imaginile astea?

Strofa asta \" am un copil de cristal
un sens giratoriu unde încap
toți prietenii mei
de multe ori fac poze
să nu se mai vadă nimic
pentru că sunt zile în care urăsc
și rup în bucăți rochia asta lungă \", este perfectă. Ai vise bogate, ești complexă. Întinează-ți versul cu puțină metafizică și ne vei servi tuturor un tort al cărui gust cu greu îl vom uita. Vali.

aproape că am uitat să ne bucurăm de lucruri simple și decent de încărcate ontologic. Mulțam că ne amintești asta, Maria.