ciudatul locatar

a venit direct spre mine, ținând în mână un ceasornic greu. când a pășit pragul, am simțit că-mi trece direct prin sânge. o ușoară atingere a rămas de atunci în mine. la început se purta cu sfioșenie. stătea într-un colț și nu cerea nimic. absolut nimic. era un desăvârșit și răbdător observator. din locul acela îmi pândea toate mișcările. un ochi însă, cel mare, măsura mereu limbile ceasului așezat de-acum pe policioara de deasupra patului. seara era cel mai prezent, iar noaptea nici măcar nu clipea. măsura cu ochiul cel mare ceasul. mă măsura cu celălalt pe mine, de parcă eu și orologiul acela, la fel de ciudat ca și proprietarul lui, am fi avut o legătură ascunsă. câteodată se ridica brusc și pleca afară fără să spună nimic. nu am aflat niciodată pe unde ieșea din casă și unde își consuma insomniile. se întorcea spre dimineață parcă întinerit. ziua următoare, o mulțime de oameni tăcuți o luau pe drumul dinspre deal. am și uitat de când locuiește la mine fără nici un act de identitate. acum a devenit de-a dreptul incomod. în fiecare zi îmi folosește câte un lucru. mereu găsesc câte ceva schimbat prin camere. am impresia că devine tot mai mare casa asta, iar eu tot mai mic în ea. ceva schimbă ordinea și chiar vârsta lucrurilor. o haină nouă astăzi devine mâine o zdreanță. nici cu mărimea nu stau mai bine. de exemplu, acum o lună pantofii îmi erau numai buni. acum au început să îmi joace în picioare. oglinda o pun când mai sus, când mai jos, iar ultima oară am visat că am trecut prin fața casei mele fără să o recunosc. primul lucru pe care îl fac când intru în ea este să verific dacă ceasul cel greu mai este acolo. astăzi încă era. ceva însă îmi spune despre ceasurile astea învechite că într-o bună zi vor fi toate înlocuite cu niște ceasuri mult mai mici și silențioase, iar locatarii de felul acesta cu identitate dubioasă vor trebui să urce și ei dealul într-o bună zi. de unde vor coborî mult mai puțini. sau deloc.