Poezie
orașul fără fântâni
1 min lectură·
Mediu
în orașul meu fântâni
n-au fost de când se știe
toate apele trec pe deasupra
grăbite să nu fure din patima uriașului învins
de rădăcinile crescute în umerii lui
unii zic că ar fi un rest din
oceanul în care se sting stelele întârziate
alții că ar fi izvoare sălbăticite care și-au azvârlit
în cenușă vietățile
eu trec prin orașul meu uscat
morții lui îmi calcă prin gene
și nu am pentru el nicio lacrimă
e secetă în mine
când rătăcesc pe străzile
în care statuile mi-au înghițit
toate fântânile
012.647
0
Și acum hai la muncă:
Ce văd:
1.lipsa apei
...este acea apă obișnuită nu apa ca principiu, vorba anticilor, ceea ce este bine la o adică...
2.ape deasupra
...acestea sunt apele principiu creator, care doresc să reziste ispitei de a se adăpa din ființa uriașului...e rău că nu cad mai des peste noi...
3.uriașul
...ocean-adevăratul creator de fapt al tuturor principiilor, ale celor ce sunt și ale celor ce nu sunt...ce bine ar fi dacă am ști să înotăm în el...
4.orașul uscat
...pretext al \"x\"-șilor fără impulsul creator...uneori facem parte și noi din el...
5.tu, fără lacrimi
...vrei să nu fii asemenea lui, dar te absoarbe, iar morții pe care vrei să-i plângi rămân și ei uscați ca mumiile-vrei oare să-i sfințești prin taina timpului?...
6.statui
...fixate aici parcă de veșnicie, satui, care au înghițit prin orgoliul lor mort, tot ceea ce este viu...dărâmă-le...
ai creat un mit cosmogonic în care apele și orgoliul reprezintă cele două principii contrarii și complementare, tu ești între ele și le desparți și trebuie să ții dreapta măsură.revii prin ce ai scris acum la temele ce te frământau...permanent aceleași treceri
Poezie sensibilă cu intruziuni de fantastic mitologic. Îmi place foarte mult