Poezie
rugăciunea
2 min lectură·
Mediu
am o legatură specială cu piciorul stâng
între mine și el
este o înțelegere secretă
până mai ieri nici nu știam că are un nume
nu trebuia decât să mă aplec puțin pe el
că și știa încotro să apuce.
cu dreptul era mult mai simplu
îmi ghicea dinainte toate mișcările
așa că nici nu trebuia să știu că există.
dar iată
de când cu mijloacele astea de transport
nevoit sa urci în ele pentru că nu mai este loc pe jos
au început să apară problemele.
răsfățate, ele au început să-și uite rostul inițial.
când credeai că te poți bizui din nou pe ele
te și trezeai șchiopătând sau, mai rau,
de voiai să mergi într-o parte
ele, chiar atunci, voiau în cealaltă.
deși inițial încercase să fie fidel,
dreptul a fost încetul cu încetul corupt
de cel stâng, aliindu-se pe față cu el.
într-o noapte, s-a întâmplat ceva ce trebuie să vă spun.
trecuse ceva timp de la primele semne de revoltă.
de acum, picioarele nu mă mai ascultau chiar deloc.
nici încălțate nu mai acceptau să fie.
se uitau toți la mine pe străzi cum îmi ieșeau
degetele de sub pantaloni sau pleoscăiau prin băltoace.
mult mai greu îmi era însă iarna.
dar toate au început să nu mă mai surprindă.
așteptam și eu să văd până unde vor să meargă.
și am văzut...
în noaptea aceea deci, pe când încercam să răspund de odihna
întregului corp, sau măcar al celui majoritar,
mă trezesc îndreptându-mă către o direcție nemaiexperimentată.
picioarele mele, după ce inițial m-au scos în afara orașului
ros de atâta universal somn,
s-au desprins de pământ
și au luat-o direct peste munți, peste câmpii și mări.
deveniseră aripi,
se făcuseră corăbii.
atunci mi-am adus aminte de o rugăciune rostită în copilărie,
când somnul închidea ochii orașului dar îi deschidea pe ai mărilor,
pe ai munților:
“piciorușele mele două, promiteți-mi că de voi
uita, voi să nu uitați și să mă certați...“
001379
0