de când

Poemul tău vorbește despre vulnerabilitate purtată la vedere, fără protecție. „Venele pe afară” și „cămașa scoasă din pantaloni” sugerează un eu expus, stângaci, dar ciudat de împăcat cu asta, „și mi-e bine”. Ideea că cineva ar avea nevoie doar ca să-i spună „că are prohabul deschis” e un amestec de autoironie și tristețe: conexiunea se reduce la un gest banal, nu la grijă reală, iar „Pantalonii atârnați pe sârma vremii” transformă timpul într-o scenă unde viața e o haină uitată, de fapt. Imi place finalul „nimeni, nimic” ce fixează singurătatea. „Usuc țiuitul târziului” observ cum sugerezi un zgomot gol al existenței. Un poem scurt, tăios, despre a trăi expus și culmea, neobservat, dar totuși conștient și lucid. Rezonez. Felicitări!

Erika, da, ai surprins perfect, mulțam

sufletul la vedere cere mult curaj. Faptul că ”ți-e bine” așa arată plină cunoaștere a sinelui. În rest ... doar un țiuit.

”deplină”