Valeria Manta Taicutu

Daniela, cartea este foarte bună. Mulțumesc, în calitate de cetitor. Iar cronica a apărut în ultimul număr al revistei \"Cafeneaua literară\". Sărbători frumoase și un an mai bun. VMT

Daniel, aici este vorba despre debutul poetic al lui Florin, despre primul lui volum de poezie. Până acum a publicat doar eseuri și traduceri.

„Tomul” d-lui Dobrescu (vreo 370 de pagini format atipic din A4) merită o lectură atentă, cu atât mai mult cu cât criticul de la Iași nu numai că este cultivat și inteligent, dar are umor cu carul și-și câștigă imediat simpatia iubitului cetitor. Din câte știu, urmează un volum dedicat exclusiv plagiatului în literatura română și aștept cu nerăbdare să văd cine nu s-a putut dezlipi de paginile cui (am câteva banuieli și le-aș vrea confirmate, mai ales că „se fură ca-n codru de peste două mii de ani” – l-am citat pe Al. Dobrescu, și nu-i vorba, evident, despre furtul de bunuri materiale). Îmi pare rău că la volumul recenzat nu au acces mai mulți cititori (nu-i cazul să discutăm aici despre tiraje și despre modul cum se face popularizarea și distribuția unei cărți valoroase).

Petruț, eu nu mă prea consider poetă, dar nu mă poate lăsa indiferentă faptul că ție (și poate că și altora) le-a transmis ceva „Pădurea sub crivăț”. În definitiv, comunicăm și ne comunicăm, deci e musai să avem și un receptor care să ne decodifce mesajul. Îți mulțumesc pentru gentilețe.

Să zicem că ar fi o glumă. Niște „mostre” din vocabularul didactic de tranziție. N-am făcut decât să le pun laolaltă, fără intenții răutăcioase

Suntem obișnuiți să opunem - mai mult semantic - păcatul și virtutea, în pereche „canonică” de antonime. Kierkegaard înlocuiește „virtutea” cu libertatea și, pentru că am la îndemână excelenta interpretare (datorată lui Steinhardt) a acestui enunț, am s-o transcriu: „Asupra apropierii de Hristos, proba care nu înșeală, criteriul definitiv este buna dispoziție. Numai starea de fericire dovedește că ești al Domnului. Virtuosul îmbufnat nu este prietenul Mântuitorului, ci jinduitorul după diavol. Ascetul îmbufnat nu e autentic. Există mijloace obiective, în artă, de a recunoaște autenticul și de a da la o parte copia. Pentru a deosebi creștinul de caricatura ori imitația sa nu există procedeu mai sigur decât a cerceta dacă postulantul este sau nu vesel sau mulțumit. Dacă ipochimenul este intolerant, ori morocănos, ori agitat, ori mahmur, ori necăjit, nu e creștin oricât de perfect fidel ar fi virtuții. E virtuos, dar nu e creștin. Creștinul e liber, așadar fericit. Acesta este și sensul genialei și inspiratei fraze a lui Kierkegaard (de sub a cărei obsesie nu pot ieși): contrariul păcatului nu e virtutea, contrariul păcatului e libertatea” („Jurnalul fericirii”, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1991, p. 336).
Vă mulțumesc, domnule Lilă, pentru comentariile dumneavoastră: m-au surprins în mod plăcut.

Întâi: la mulți ani, Florian! Și-ți mulțumesc pentru cuvintele tale. Am scris eseul pentru că ieri ar fi fost ziua lui Nichita (ar fi împlinit 74 de ani, Dumnezeule, și el de vreo 24 nu mai este printre noi!). Nu sunt „fan Nichita”, ci o simplă iubitoare / cititoare de literatură. N-am să fiu niciodată de acord cu „epurările” politice atunci când este vorba despre scriitori, nici cu ierarhiile fanteziste și părtinitoare, nici cu izbucnirile celor convinși că numai ei trebuie să scrie. Este loc sub soare pentru toată lumea. Și, oricât ne-am strădui, nu putem ucide ceea ce reprezintă o valoare. Iar Nichita este una.

De multe ori mi-a trecut prin gând să mă las de acest „sport extrem”, cum poate fi considerată recenzarea cărților nou-apărute; dacă n-am făcut-o încă, aceasta s-a datorat și convingerii că, pe undeva, există cititori împătimiți, așa cum cred că ești și tu, care au nevoie de o mână de ajutor în alegerea lecturilor. Timpul pe care îl avem nu ne lasă să citim tot ceea ce se scrie în țară și în lume. Să știi că și eu am mulțumit de multe ori unor eseiști (nu neapărat critici literari!) care m-au ajutat să aleg cărți care într-adevăr meritau să fie citite.

Cosmin, când emiți judecăți de valoare este bine să te bazezi pe ceva; în primul rând pe lectura integrală a volumului, altminteri devii suspect de neseriozitate (și-i boală cronică!); eu știu precis că n-ai citit „Regatul baroc”; nici măcar nu l-ai frunzărit, că n-ai avut de unde. În plus, atunci când te apuci să spui că un volum e bun sau slab (ceea ce nici un eseist care se respectă nu mai face și asta de foarte multă vreme), e bine să și argumentezi, ca să fii credibil. Și, dacă-mi mai permiți un sfat, nu scrie niciodată prostii numai ca să te răzbuni pe un autor sau pe prietenii lui.

Nu știu cine este Ion Corlan, pentru că difuzarea cărților este în continuare în impas și ai, cel puțin în provincie, cu mare greutate acces la cărțile bune sau recomandate drept bune. Statutul cronicarului / al prezentatorului de carte nu implică neapărat judecăți de valoare, ci impune ca el să citească și pentru alții și să incite la lectură. Sarcina aceasta fiind uneori ingrată, poate că ar trebui să poarte o tăbliță cu „nu trageți în pianist”, ca în străvechiul banc. Mărturisesc că mi-ar plăcea să citesc opul lui Ion Corlan în variantă originală, fiind o total necunoscătoare a limbii germane. M-ar interesa nu originalitatea tematicii (marile teme ale literaturii au rămas aceleași de cel puțin două mii de ani), cât inteligența combinatorie a autorului și modalitatea de abordare stilistică. Sper – și aici am încredere în Felix – că romanul în discuție este suficient de valoros ca să merite transpunerea într-o limbă străină. Pentru că un asemenea demers poate contribui la imaginea – favorabilă ori ba – a literaturii noastre peste hotare. Nu mă îngrijorează erotismul debordant și blasfemiile, mă interesează dacă această carte, prin traducerea ei, face un serviciu literaturii române sau dacă nu cumva reprezintă un alt imens deserviciu.

Textul este interesant, mai ales că problematica abordată de tine a reintrat în actualitate. Cred totuși ca unele afirmații sunt discutabile. De acord că titanul și demonul se întâlnesc în orgoliul de a se substitui divinității. Dar, spre deosebire de titan, demonul nu construiește. Sigur că atomizează, pulverizează ceea ce este stabil / dogmatic, dar nimic nu ne îndreptățește să-l considerăm factor de progres. Scopul lui poate fi considerat concret numai dacă-i dăm sensul de acțiune dirijată spre distrugere. Esențială nu este voința transformatoare ori progresul material, cum spui, ci luarea în stăpânire a sufletelor (perspectiva ta asupra pactelor faustice este excelent motivată), deci un demers, în ultimă instanță, tot de natură spirituală. Numai că locul sacrului este luat de o malefică bătaie de joc.

Am completat textul: poate fi \"savurat\" citatul din Vakulovski.

Tudore, nu știu ce necazuri ai, așa că nu am să trec la sfaturi pioase și reconfortante, pentru că n-ar fi frumos din partea mea. Tot ce știu despre tine am aflat din cartea pe care mi-ai trimis-o și pe care îmi pare rău că am citit-o târziu. Cea mai importantă informație este că tu chiar scrii Poezie. Și nu cred că dușmanii pot influența aceasta. Doar dacă le dai tu voie. Mi-ar plăcea să-mi trimiți ce-ai mai scris: promit să-ți așez cartea deasupra celor două-trei sute care așteaptă să văd ce-i de capul lor.

Scuzabilă, în fond, această tendință a noastră de a ne băga în sufletul celuilalt, și explicabilă, totodată, prin contextul geopolitic al „cozii” și al „bulucelii”, cum spui, care ne-au intrat și-n plasmă, după atâția ani de antrenament, dar și printr-un „sindrom al orfanului”, care presupune o terapeutică apropiere. Firește, de aici și până la agresarea intimității (nu i-aș zice chiar viol), ar trebuie să fie cale lungă. De obicei nu e. Ca să mă refer la ceea ce se întâmplă cu comentariile de pe site-ul nostru, cred că renunțarea la formulele prea scorțoase de politețe este un lucru bun, el putând asigura coeziunea și sentimentul de apartenență la o „familie” (cu scuzele de rigoare, într-o perioadă în care se pulverizează noțiuni considerate drept desuete – familia, patria, tradiția, istoria etc – eu refuz să-mi „sincronizez” limbajul din perspectiva globalizării și a integrării euro). Articolul tău este interesant și subtil, explică și, fără ostentație, dă o lecție de conduită. Pe care, uite, mi-o însușesc deși nu ne cunoaștem: renunț la formulele de politețe, prietene, pentru că, după cum scrii, am convingerea că ești cald, uman, că nu trebuie să-mi sucesc gâtul privind în sus spre tine și că nu te deranjează câtuși de puțin dacă, fără să-ți suflu în ceafă, am să fiu cu ochii pe tine (adică pe ceea ce scrii). Mulțumesc pentru lectura mai mult decât agreabilă.

N-am mai citit de mult poezie de dragoste exprimată fără descrierea minuțioasă a „mecanicii” actului în sine. Chiar dacă limbajul ales pentru construirea mesajului refuză figurile de stil, există o preocupare notabilă pentru conotație, ceea ce nu înseamnă că nu ne aflăm în fața unei poezii moderne. Este interesant modul de structurare sintactică a textului, implicând o revenire necesară a cititorului asupra mesajului în întregime.