Mediu
Cu Anii cinematografului (Ed. Dacia Europa Nova, Lugoj, 2004), Cristian Ghinea, redactor la cotidianul lugojean Redeșteptarea și la revista Banat, primind sprijinul generos al Fundației Europene Drăgan, a ajuns la cel de-al treilea volum de proză scurtă (short-story). Celelalte două apariții editoriale sunt Sens giratoriu (2002) și Timpul, astfel fragmentat (2003).
Titlul volumului de față, cu trimitere la cea de-a șaptea artă, poate fi unul derutant pentru cititorul îndrăgostit de marele ecran, care se așteaptă, deschizând cartea, să descopere o serie de comentarii profesioniste de film, realizate în maniera unor spirite estetizante precum Călin Căliman, Florian Potra sau D. I. Suchianu.
În realitate, cartea Anii cinematografului este un memorial subiectiv, minat de nostalgii juvenile, o culegere de impresii dintr-o irealitate imediată, veșnic actuală și problematizantă pentru noi, românii.
Tot atât de bine, poate fi privită și ca o culegere de tablete, având un pregnant caracter afectiv, o călătorie făcută în subconștientul colectiv al unei generații ,,pierdute”, una dintre multele generații ,,de sacrificiu” pe care le-a scos pe bandă România postbelică. Din acest punct de vedere, proza lui Cristian Ghinea reprezintă un fragment dintr-un posibil studiu al mentalităților unei lumi, al unei comunități locale (zona Banatului).
Filmele văzute de către personajul-narator, Noru (instanța auctorială), sunt doar un pretext pentru realizarea acestui microroman autobiografic, sunt liantul care unește fragmentele unei proze mozaicate, dar și un prilej de memento (scriitura ca aide-memoire!), în care autorul convertește fapte și întâmplări veridice într-o literatură, pe care Tudor Vianu o numea, cândva, subiectivă.
Cristian Ghinea, în calitatea sa de ,,vechi colecționar de imagini și de amintiri”, manifestă o reală virtuozitate în a aduce în fața cititorilor relicve dintr-un jurnal ,,ținut cu patimă-n gând”, din perioada în care românii aveau dreptul (vizionând acele producții lacrimogene), la ,,plânsul organizat, aveau dreptul la visare, la replierea în universuri paralele. Și filmul este un astfel de univers: ,,Visul ținea până când grupul nostru pestriț era vomitat, din sala de proiecție cu aer îmbâcsit, înapoi pe trotuarele populate de o majoritate cenușie”.
Mai mult, ca fapt de viață, dar și ca unul cultural, filmul poate fi perceput ca reper identitar al unei perioade istorice, în speță al ,,epocii de aur”, nu de mult apuse.
Autorul, apelând la ironii fine, lasă să se înțeleagă că ficțiunea cinematografică ar fi reprzentat în epocă o formă de terapie, un fel de medicament ieftin (poate un drog?), pe care populația îl ingera cu speranța în vindecarea unei realități deformate, bolnave, de multe ori halucinante ,,Cum nu apăruseră încă telenovelele, femeile hohoteau de li se scutura cămașa la filme indiene, gen Vagabondul, O floare și doi grădinari sau Vandana, lucru nu lipsit de urmări, căci majoritatea fetițelor născute în această atmosferă lacrimogenă vor fi însemnate pe viață cu numele Vandana”.
Umorul și nostalgia sunt cele două coordonate între care pendulează Cristian Ghinea, din dorința de a-și poziționa discursul narativ. De la exprimări ce poartă marca unei oralități familiare (,,Când ne-a văzut profu` de sport sa-i cadă falka, apropo de Falkland”), argotice (,,…golanii rămăseseră bujbe, cu sămânța între dinți”), autorul trece la adevărate efuziuni lirice:,,Iertați-mă, oameni buni, am făcut o greșeală care se face o singură dată în viață. Am împlinit 30 de ani. Iertare, nu se va mai repeta. Vă jur, n-o s-o mai fac niciodată!” Uneori, discursul capătă tonalități patetice, moralizatoare și contestatare, totodată, atunci când sunt evocați noii capitaliști autohtoni: ,,Acum am rămas singur ca Roza Vânturilor: încotro mă întorc numai gol și pustietate, figuri necunoscute, de carton, capitaliști jalnici, cu fălci mari, laptop și costum la patru ace, toți clonații ăștia cu telefon celular agățat la gât, pe post de inimă, care au ajuns să se joace cu destinele noastre”.
Ca trăitor al acelor vremuri, fiind forțat (de profesie) să acționeze în spiritul imperativului deontologic sine ira et studio, Cristian Ghinea este un martor incomod. El depune mărturie despre o lume pe care mulți dintre contemporani nu o cunosc, iar alții, și mai mulți, nici nu vor să și-o reamintească. Mesajul transmis de către autor este unul fără echivoc: Noi, supraviețuitorii epocii ,,plânsului organizat”, ai anilor cinematografului-refugiu, trebuie să ne asumăm trecutul, dar să ne și rupem de el, cu toate consecințele ce decurg din acest demers!
Tudor Negoescu
Titlul volumului de față, cu trimitere la cea de-a șaptea artă, poate fi unul derutant pentru cititorul îndrăgostit de marele ecran, care se așteaptă, deschizând cartea, să descopere o serie de comentarii profesioniste de film, realizate în maniera unor spirite estetizante precum Călin Căliman, Florian Potra sau D. I. Suchianu.
În realitate, cartea Anii cinematografului este un memorial subiectiv, minat de nostalgii juvenile, o culegere de impresii dintr-o irealitate imediată, veșnic actuală și problematizantă pentru noi, românii.
Tot atât de bine, poate fi privită și ca o culegere de tablete, având un pregnant caracter afectiv, o călătorie făcută în subconștientul colectiv al unei generații ,,pierdute”, una dintre multele generații ,,de sacrificiu” pe care le-a scos pe bandă România postbelică. Din acest punct de vedere, proza lui Cristian Ghinea reprezintă un fragment dintr-un posibil studiu al mentalităților unei lumi, al unei comunități locale (zona Banatului).
Filmele văzute de către personajul-narator, Noru (instanța auctorială), sunt doar un pretext pentru realizarea acestui microroman autobiografic, sunt liantul care unește fragmentele unei proze mozaicate, dar și un prilej de memento (scriitura ca aide-memoire!), în care autorul convertește fapte și întâmplări veridice într-o literatură, pe care Tudor Vianu o numea, cândva, subiectivă.
Cristian Ghinea, în calitatea sa de ,,vechi colecționar de imagini și de amintiri”, manifestă o reală virtuozitate în a aduce în fața cititorilor relicve dintr-un jurnal ,,ținut cu patimă-n gând”, din perioada în care românii aveau dreptul (vizionând acele producții lacrimogene), la ,,plânsul organizat, aveau dreptul la visare, la replierea în universuri paralele. Și filmul este un astfel de univers: ,,Visul ținea până când grupul nostru pestriț era vomitat, din sala de proiecție cu aer îmbâcsit, înapoi pe trotuarele populate de o majoritate cenușie”.
Mai mult, ca fapt de viață, dar și ca unul cultural, filmul poate fi perceput ca reper identitar al unei perioade istorice, în speță al ,,epocii de aur”, nu de mult apuse.
Autorul, apelând la ironii fine, lasă să se înțeleagă că ficțiunea cinematografică ar fi reprzentat în epocă o formă de terapie, un fel de medicament ieftin (poate un drog?), pe care populația îl ingera cu speranța în vindecarea unei realități deformate, bolnave, de multe ori halucinante ,,Cum nu apăruseră încă telenovelele, femeile hohoteau de li se scutura cămașa la filme indiene, gen Vagabondul, O floare și doi grădinari sau Vandana, lucru nu lipsit de urmări, căci majoritatea fetițelor născute în această atmosferă lacrimogenă vor fi însemnate pe viață cu numele Vandana”.
Umorul și nostalgia sunt cele două coordonate între care pendulează Cristian Ghinea, din dorința de a-și poziționa discursul narativ. De la exprimări ce poartă marca unei oralități familiare (,,Când ne-a văzut profu` de sport sa-i cadă falka, apropo de Falkland”), argotice (,,…golanii rămăseseră bujbe, cu sămânța între dinți”), autorul trece la adevărate efuziuni lirice:,,Iertați-mă, oameni buni, am făcut o greșeală care se face o singură dată în viață. Am împlinit 30 de ani. Iertare, nu se va mai repeta. Vă jur, n-o s-o mai fac niciodată!” Uneori, discursul capătă tonalități patetice, moralizatoare și contestatare, totodată, atunci când sunt evocați noii capitaliști autohtoni: ,,Acum am rămas singur ca Roza Vânturilor: încotro mă întorc numai gol și pustietate, figuri necunoscute, de carton, capitaliști jalnici, cu fălci mari, laptop și costum la patru ace, toți clonații ăștia cu telefon celular agățat la gât, pe post de inimă, care au ajuns să se joace cu destinele noastre”.
Ca trăitor al acelor vremuri, fiind forțat (de profesie) să acționeze în spiritul imperativului deontologic sine ira et studio, Cristian Ghinea este un martor incomod. El depune mărturie despre o lume pe care mulți dintre contemporani nu o cunosc, iar alții, și mai mulți, nici nu vor să și-o reamintească. Mesajul transmis de către autor este unul fără echivoc: Noi, supraviețuitorii epocii ,,plânsului organizat”, ai anilor cinematografului-refugiu, trebuie să ne asumăm trecutul, dar să ne și rupem de el, cu toate consecințele ce decurg din acest demers!
Tudor Negoescu
098526
0
Va felicit pe amandoi si la mai mult si mai bine!
cu prietenie