todor adrian

adio, altceva nu-mi spune pierdut in lanturi de otel, ma zbat printre femei nebune, adio, caci nu poate fi altfel. mi-e dor de zi, mi-e dor de tine, de certuri,impacari... de veghe, de-un

e lumea vazuta de sus, de la un alt nivel, mai aproape de zei, de zeul soare, e lumea in care eu sunt o gradina suspendata, iar tu un cer boltit fara coloane, din care cobori atata dezmat intre

de ce tresar asa, cand tu nu esti doar simtindu-ti gustul rau pe buze? as vrea sa ma lepad de el, ca de-o piele de sarpe la fiecare sfarsit de ianuarie, cand anotimpul nu mi-e de-ajuns, cand

de ce ne miram de curcubeu si tindem spre culori nemaivazute, cand tot mai speram dintr-un reflex sa ne-mblanzim leproasele cute? de ce iubirea s-o scandalizam si mintile noastre de tot

se restrang iubirile, treptat, pline de nesiguranta, expulzand cate-o femeie in versuri infantile, caci au trait doar zile si vieti nesperate in spirala

Eu, tu, noi suntem impotriva noastra mai mult decat putem suporta, Eu, tu, noi nu ne raspundem de ce si unde nu putem exista.

hai sa facem poezia o materie fixa: calculam ipotenuza fiecarui vers, indreptam metafora la 90 de grade, transformand in centimetri fiecare rest. aria umilei strofe-o vom nota cu 10, fiecare

fiecare timp ce-l parcurg, ceasurile stau in contratimp, sfartecand minutul, cad ingeri nerotunjiti la aripi si demoni surad nesigurantei firii mele, poftind demonic la resturile

noi nu am existat, a existat doar o poveste, un mit de sine statator cu un baiat si-o fata c-un cer de-asupra lor si un pamant pe care usor calcau, nu se iubeau (sau cel putin, ea nu-l

Azi, dimineață când m-am trezit, ploua cu strofe veștede, căci norii își plângeau aburii morți pe pervazul ferestrei mele, într-un ritm monoton, ș-atunci am privit pe masa de lemn: dezordine,

n-ai sa ma mai vezi, oricand, orice, ori de cate ori esti statica saturand bratele altui barbat, trecand de la o stare la alta ca apa in mediul gazos din cel salin, esti

Picuri,picuri....Ecaterina doarme, alunecându-și mâna sub somnul stătător, visând mult prea real și ochii limpeziți de agonii obscure decad sub lovitura apei, prea timid deconspiră un cuvânt să o

plouă în centrul seminției mele tot mai funebru de două ori devorând minutul in care se stinge-un contrast,se teme-o culoare se-nchide-un vers de tinichea între coperți mestecând ansambluri

Strig pe pervazul alienării, un nume și mă clatină fiorul toamnei, și simt fericirea agoniei, ca un preludiu sentimental în care scările se rătacesc și își reduc intensitatea și mă indrept spre

incandescenta serii... un fum tabacic ineaca muza scrisorilor nescrise, foi condamnate sa renunte, poverii creonului mecanic. scriind haotic, neintelesurile iau forme modeland florile...

scapand firul tarziu al amintirii am parcurs coloanele asfintitului numarandu-le impar, astfel ca perechea, sta prabusita, surpata in delirul melancoliei mele.

nu stiu cum si nu stiu ce, nu stiu pana unde-ar fi, nu stiu tu, nu sti nici eu cum si unde am mai fi. cand acolo, cand aici, de-nteles e c-am mai fost alternand cand ieri, cand ieri cate-un

m-am nascut prea devreme, poate era mai bine sa-mi aman nasterea cu cateva ere in plus, sa ma nasc la inceputul altei glaciatiuni, cea de-acum e prea turbata si infinit mai indiferenta decat

e surprinzator cat am putut simti cu voluptate si era ciudat sa zbor, sa merg pe jos cand ne, cand norocos gasind perversitati excesive mai dulci, mai naive si totusi ma spanzuram de n

e vina ta c-atata timp se scurge de la mine pan\' la tine, de la tine inapoi, c-am ramas la fila lectiei de-a plange in urma despartirii noastre-n doi. te-am chemat sa fim iar tristi de