Un dialog tată-fiu la început de secol XXI
-Ei bine, fiule, maică-ta zice că tu ai avea niște frământări cu întrebări fără răspunsuri și ca atare sufletul tău e neliniștit de câtva timp încoace.
Fruntașul
La marginea pădurii
Un om s-a prăpădit,
Ajuns în faptul serii
De-un glonte rătăcit...
Venea cântând acasă
Pe drumul dinspre vii
Și-l așteptau la masă
Nevastă
Greierul răgușit
Cine i-a luat
Sămânța de minte?
Cine i-a dat
Vioara să cânte
Furnicii?
O notă țintea,
Dar n-a nimerit-o
Și-ambiția cea grea
A prea obosit-o...
Noapte târzie
Noaptea-i târzie;
Pe lângă foc
Umbra învie
De peste tot.
O vezi și caldă
Mi te-alipești,
Brațu-mi ți-e salbă –
Ce dulce ești!
Ceru-nnorat
Nime’ nu-l vede.
Te-am
Eliberatorul
Cu flori de primăvară ești azi înconjurat
În cimitir. Iar gându-mi adie peste leat:
E leatul împlinirii, sunt florile ce lauri
Mereu vor sta în vreme pe fruntea ta de
Destin
O lege a naturii face ca după vară
Să se slăbească frunza, să cadă și să piară
În agonie lungă, având priveghetoare
Vreo inodoră floare cu searbădă paloare.
Și ciclul se încheie și
Floarea de lotus
Până acum, frumosul – simbol sau fapt real
Era doar pentru alții durere sau plăcere,
Doar ceilalți jinduiră demonice himere
Sau falnice zeițe de-un farmec epocal!
Eu n-am
Armonii
Toamna dac-atinge viața florii,
Vântul rece de o va pieri...
Când soarele va dispărea și norii
În noapte luna vor acoperi...
Prin geam când va răzbate glasul ploii,
Grindina când
TN