Tarniceri Aurelia

În liniștea nopții ascult Balada lui Ciprian... să fie o vioară? imposibil! această tânguire înălțându-se în spirale fum de tămâie în candelă de-argint legănată de aripi ascultând,

Te privesc de dincolo de marginile începutului o lacrimă cade pe oglinda timpului care reflectă chipul tău mi-ai cerut ce-a fost mai greu să uit c-ai existat am plecat fără să privesc

Cine sunt eu atunci când mă privesc prin ochii mei? Un fir de iarbă sau un bob de rouă, pierind la prima rază ce soarele-o descântă... Un val izbit în stânca de pe tărmuri și risipit în

Iubita mea, vreau să te smulg din vremuri și timpului să i te fur napoi să te alcătuiesc din clipe - sfărmuri să mi te-alătur ca să fim iar noi când fruntea mi-o așez pe brațul serii cu gene

Auzi? Bate toaca! Pe câmp, badea Gheorge lasă sapa și fruntea își sterge de sudoare cu colțul cămeșii... în brazdă e încă dogoare... se-așează pe iarba uscată, sub teiul ce-și scutură

Pe alea amintirilor se scutură frunzele sufletului tău rămâi gol în fața mea fără cuvinte, privind în jos la rădăcinile uscate au rămas neudate de ploile mele ascunse în

Suflet încremenit în alabastru, Surprins în zbor eteric, diafan, În ghiare de-antracit, fină montură, De mistic malachit și de profan. Pe canavaua albă, doar o pată, Pierdută-n simfonia de

m-am plecat pe genunchi pentru-a culege cioburile viselor mele le adunam, unul câte unul căuș cât mai aproape de inimă nădăjduind ca bătăile ei să le readucă culoarea în obraji și

Când m-am lăsat în cotul stâng, fereastră cu genele obloane peste timp, s-a smuls din pieptu-mi pasărea măiastră, călătorind spre vechiul anotimp în care tu erai… povestea noastră iar eu, mereu,

\"Cu pași de nisip am trecut prin cuptorul suspinelor, devenind... sticlă de Murano.\"

Îți amintești de vremea cand eram doar noi în universul pustiit de clipe si ne iubeam printre aripe de ingeri uzi de-atâtea ploi timpul încremenise peste pleoape ce nu-ndrăzneau să mai

Þi-am schimbat numele crezând că de-ți voi spune întuneric nu-mi vei mai fi lumină dar razele tale, adânc în inimă-mi pătrund stalactite-ncremenite la cumpăna dintre vise

E joi, zi de gunoi, mă trezesc zgomotele de tomberoane târșâite în stradă, mai târziu vor trece pe aici aurolacii să le răscolească în căutarea zilei de azi, îmi adun toate cioburile de

Pășesc pe muchia timpului și-mi pare ciudat, asemeni unui semn de întrebare tăișul ca o lamă de cuțit tăind felii de ieri și azi, din infinit. La ce bun oare, când oricât ai tăia se pare că

Cand lacrimile ploii mi-au plâns pe obraji am știut că ți-e dor și că doare această depărtare iar când ți-am văzut ochii am știut că erau lacrimile tale pe care eu le plângeam de dorul tău

Știu, Dumnezeu e dragoste și cine-L are este cuprins în ea ca-n pântecul de mamă acolo nu e teamă nici judecată, disperare, nici lacrimi fiindca dragostea nu doare și totuși,

m-ai citit o noapte-ntreagă culegând umbra din cuvinte, inima-ți voind s-aleagă leacul care să o dreagă, verbul care s-o alinte suntem în multe deopotrivă iubindu-ne în vers

Nu, nu vreau să-ți plac! Cu siguranță, nu-mi pasă de tine! Tremurul ființei mele atunci când mă uit în oglindă e doar o adiere a brizei... Doar e seară... ce-mi pasă de ochii tăi mă vor

Am privit în oală... mintea-mi era goală nu găseam nici măcar o idee am căutat o cheie să descui cămara sufletului dar ușa era descuiată ce nevoie ciudată să intru și să

Sunt clipe înfipte în tălpile pașilor mei... semn că am trecut pe acolo... voiam să fi rămas... să ai curajul lui \"totdeauna\". Dar clipele au trecut asemeni lacrimilor ploii strecurate