Tarniceri Aurelia

Încă un pas pe Via Dolorosa... Genunchiul se îndoaie sub povară... Arsura unui bici..o lovitură... Cine spunea de cruce, că-i ușoară? Încă un pas...o rană...o durere... O lacrimă strivită

Mă-ntreabă vîntul cel hoinar, șoptind prin frunze de salcîm: \"de unde vin, mînat de doruri? cin\' m-a trimes pe-acest tărîm?\" Mă-ntreabă păsări călătoare, ce-și poartă zborul spre-alte

Eu știu că pot păși pe ape, când ochii mei privesc spre Tine.. Nu am puterea să înfrunt furtuna, nici să mă-mpotrivesc când valul vine... Dar nu mă uit la slaba mea făptură, la

Ce corzi mai pot să rup ca să nu doară când vreau să cânt pe-a inimii vioară? De ce nu poate- arcușul să mă poarte către liman de viață, ci spre moarte? De ce mi-e simfonia tânguire când

Trei cruci pe-un deal, pe Dealul Căpățînii. Pe ele-atîrnă-n frînghii strîns legați, Și țintuiți de brațe, în piroane, În crudă agonie, trei bărbați. Și pe toți trei, Pilat îi judecase. Toți

Tăcerea e răspunsul liniștii plecate să mă caute pe câmpiile Elizee, ecou al propriilor gânduri transformate în cai, herghelii frământând în copite apusul

Atunci când inima se frânge... din ea nu iese sânge... căci a încremenit într-o bătaie întreruptă... deșertăciune... este tot ce inima îmi spune... n-am s-o mai cred niciodată. Există

Câte-odată încetez să mai visez... Îmi simt aripile frânte și pământul venind în picaj către mine... sau invers... și îmi amintesc de spusele cuiva: „Dacă vrei să nu ți se facă rău, privește

Din adâncul nopții negre când tenebre mă-nconjor, cu aripile frânte și genunchii înfipți în noroi, cu spaima în suflet și nici un ciot de care să m-agăț... ochii îmi ridic și privesc

Ași vrea să-Þi spun ce dor îmi e să fiu Un fulg în palma Ta ocrotitoare, Când sufletul mi-e gol și mi-e pustiu Și aripi n-au curajul ca să zboare! Ași vrea să-ncap ca puiu’ntr-o găoace, Ca să

Ploaia își plânge lacrimi pe obrazul meu Și-i simt în piept suspinele tăcute... Pe luciul apei se ridic-un abur... Tainice emanații a vieților trecute... Degete lungi și ude șoptit și le

La stâlpul infamiei i-e trupul legat, în carne frânghia pătrunde... veșmântul îi cade pe jos, sfâșiat, iar spatele-i gol, de durere-i brazdat, doar geamătul surd îi răspunde.... iar bicele

“Marto, Marto, pentru multe lucruri te îngrijorezi și te frămînți tu, dar un singur lucru trebuiește. Maria și-a ales pertea cea bună, care nu i se va lua.” LUCA 10:41-42 N-ați auzit?

Te-am pierdut… Te-am pierdut pe vremea când încă nici nu mă gândeam la tine… Te-am pierdut… atunci când mi-am pierdut toate visele, pe care le adunasem în bolul meu de cristal… S-a spart… S-a

De ce mă lași să plec când inima mi-e tristă Și-aripile-mi atârnă pe umeri, ca povară? Fantasmele tăcerii îmi tulbură privirea Și umbre-ntunecate vin de mă-nconjoară. De ce mă lași, în suflet

Primăvara asta toantă, Cu parfum de prospătură, Dă năvală peste mine, Răscolind păr, ochi și gură. Se însinue șăgalnic, Mi se vâră în sistem, Mă cuprinde-o astenie De îmi vine s-o

Am văzut odată, la Discovery Chanal, un documentar despre dezastre naturale. Era vorba despre tornade. Îmi amintesc imaginile a ceea ce rămînea în urma trecerii unei astfel de furtuni: mașini

Din adâncul nopții negre, glasul meu se-nalță către cer: „Sunt, Tată, fiul Tău, pierdut în lume, ai milă și-ndurare!– atâta-ți cer. Am rătăcit pribeag, plecat departe, mi-am risipit

E ceas târziu din miez de noapte... se-aude toaca-n cer, cum bate, cocoșii cântă surd... a șoapte, s-alunge cârd de duhuri blestemate. E ceas târziu când ielele se-adună, în dansul lor

E atâta pace... în sufletul meu... căci ochii mei privesc spre Tine.... deși mă-nconjoară furtuna și norii sunt tot mai grei, Te privesc... și flori de tei îmi ningi printre pleoape... ești

Aș vrea să mă dezbrac de mine Până la ultimul veșmânt. Pe rând, le las să cadă pe podele Ca să descopăr că sub ele... Nu mai sânt! Și-aș vrea ca să-ncetez să mă mai caut, Căci m-am pierdut